UNDE E FĂT- FRUMOS?

Cine spune că oamenii mari
au crescut?

Cu fruntea aplecată copilul s-a rezemat de măsuţă.
O secundă şi-a ascuns fruntea în pernă, acolo unde timpul avea să-i spună povestea lui. 
Bătăi în uşă…
Nu-i ajungeau mânuţele să-şi cuprindă universul din pernă.
Stop ! îi spuse timpul şi visele năvaliseră în odaie cu mii de sunete şi gemete.
La joacă, copilul şi-a lăsat zbuciumul bucuriei. O să mai dorm, îşi spuse, şi alunecă prin pernă în micul lui univers .
Era noapte după uşa din care bătăile se auzeau la mii de depărtări. Copilul s-a dezmeticit şi a deschis încet dincolo de uşă, luminii.
Nicăieri mingea care zăcea aruncată lângă dulap, începuse s-o caute, nicăieri ora amiezii când zgomotul copiilor chemau joaca, doar un pumn zgârcit de lumină pe hol.
Nicăieri chipul mamei, în fuga ochilor ameninţaţi de somn, doar un mic făgaş de lumină prin care copilul işi rotea degetele.
Nu visa.
Aproape de o pădurice şi-a oprit privirea lângă un iaz. Ameţit încă, îndemnă mâna să intre, dar nu voia.
- Ce rece e… uh !
- Mai bine să fug repede spre dugheana asta,  să mă fac că dorm. 
Lângă un colţ de iarbă se auzi o voce, copilul îşi ridică privirea şi abia suflând, privea gândăcelul care tot urca fără teamă pe mână.
- Nu mă da jos copile, greu pe vremea asta să prinzi un ceas de somn, de unde ai apărut ?
- Păi,  tu vorbeşti ? la mine în odaie, jucăriile mele nu vorbesc.
- Hehe, da’ eu mi-s jucărie ? iaca colo, dă-mi drumul omuleţule, că prinde a vânt, i-auzi… vânt dinspre pădurice.
- Da’ tu cine eşti ? întrebă copilul cu spaimă să nu deschidă vântul uşa.
- Eu sunt Iţic, mi se mai spune greieraşul de vară, hehe... ce vremuri… 
Parcă mai ieri Făt-Frumos se lepăda de straie lângă lac, să-şi adape calul şi ce mai cântec, dar ia spune-mi, dincotro vii?
- Din odaie,  prin pernă,  acolo stau jucăriile mele. Dar, cine e Făt-Frumos ?
- O să vezi cum vine şi-şi adapă calul la iazul ista,  ia ascultă vântul, auzişi ?
- E drumeţie, mare drumeţie. Încotro copile ?
- Mă duc să-l caut să vad şi eu de unde vine şi unde se duce şi de-l întâlnesc o să merg la castel şi dacă e un castel am să văd şi eu zâne şi zmei ?
- Hehe, am să-ţi zic o poveste băiete, iaca, aşază-te aici lângă bătrânul Iţic să asculţi povestea mea.

 
  Copilul îşi împreună mânuţele pe genunchi şi fruntea coborî uşor spre colţul de iarbă, unde începu să curgă povestea.
Nu demult, când ploile se lepădau de nori mai bine de zile şi nopţi, când pădurile nu-şi aveau capăt şi munţii se terminau dinspre mări, iaca nu demult, un bătrân sărac şi muncit de ani se hotărî să-şi lese ograda în voia sorţii şi să apuce drumeţie, chinuit de singurătate. 
Şi numa’ ce născu de ziuă, moşul rupse drumul făra capăt, să-şi caute şi el zilele acolo unde sufletul rămăsese pustiit. 
Şi fu moşul om de seamă, bogat şi înrudit cu voile şi nevoile lumeşti şi petrecăreţ şi nesătul de viaţă fu, dar nimic şi nimeni nu-i potolea setea de drum şi ducă, că n-avu moşu linişte şi nici bucurie în toată drumeţia lui şi nici suflet seamăn să-i amintească de lumea lui. 
Şi anii trecură repezi şi visele îi ocoleau ograda, secătuit şi obosit de nimeni, porni să-şi caute tinereţea.
Dincolo de lumea în care soarele chicotea cu noaptea, dincolo de visele care se năruiau în dimineţi singure, dincolo de lacrimi irosite fără întoarcere, moşul şi-a găsit amintirea.
Şi era tânăr în amintirea lui şi visele năşteau amintiri, dar lângă măsuţa veche, un colţ de timp poposi.
Era o dimineaţă nemaivăzută, cu miros de verde şi soare stingher, dar măsuţa liniştea odaia cu mii de jucării.
O bataie în uşă îl făcu să-şi ridice capul din pernă şi copilul deschise luminii: 
Să fie mama? se-ntrebă el.



Se aruncă vijelios spre fereastră, în zgomotul de-afară ce-l chema la joacă.
Era linişte, odaia înecată în bătăi toropite adormiseră paşii dinspre dincolo. 
Uşa deschisă ducea într-un hol cunoscut, unde amintirile dădeau să intre. 
Copilul le deschise, le aşeză pe măsuţă în ordine, apoi îşi aranjă pernuţa.
Să intre acolo iară ?
Să-l mai vadă pe Iţic?
Lângă-un colţ de timp, în drumeţia lui se născu un capăt. Copilul deshise vioi ochii, rătaci prin odaie, adună jucăriile, îl căută pe Iţic. 
Zăcea într-un colţ prăfuit.
Îl ridică de jos şi-i spuse: Promit s-o intreb, o să-mi spună, trebuie să-mi spună. Mereu îmi citeşte despre el.
Vine mama!
Se ghemuise în pernă, cu mânuţele sub obraji şi-n bătaia din uşă, îi deschise:
Unde e Făt-Frumos ? o întrebă buimac.
Nu demult, când ploile se lepădau de nori mai bine de zile şi nopţi, când pădurile nu-şi aveau capăt şi munţii se terminau dinspre mări, iaca nu demult, un bătrân sărac şi muncit de ani se hotărî să-şi lese ograda în voia sorţii şi să apuce drumeţie, chinuit de singurătate, alunecând prin pernă în micul lui univers…
Era Făt-Frumos.