sâmbătă, 31 decembrie 2011

FITI MAI FRUMOSI, MAI BUNI, MAI IUBITORI


Oricat am avea de iertat, curatat, triat, framantat in noi insine, TIMPUL se va opri in loc pentru a face loc unui  MAI bine, MAI frumos, MAI IUBITOR!
Speranta e mereu o INNOIRE a ceea ce sufletul nostru incercat pe acest pamant culege la final de drum.
Popasul oricaruia dintre noi inseamna: SCHIMBARE.
Va doresc sa ajungeti la schimbarea aia si sa REDEVENITI!
Iar anul care vine sa culegeti roadele unui alt an, unei alte schimbari, unei alte sperante...
Ca asa ne e dat noua, oamenilor, sa devenim un Bumerang al universului mereu in schimbare.


Va multumesc ca m-ati lasat inca un an sa ma schimb,  pentru a pasi in celalalt.
La multi ani cu pretuire si iubire, TUTUROR!
Dumnezeu sa ne ocroteasca pentru orice va urma sa vie!




miercuri, 28 decembrie 2011

DECALOGUL LUMII DE JOS

HOW CAN WE FORGET 
WHAT MADE US TO REMEMBER?


  Fragment din romanul "Lumea de Jos"
Edit. Junimea, Iaşi, 2010
by Celestine 



De n-aţi iubit până acum, aveţi timpul îndelung şi neprihănit să o faceţi.

2
  Nu vă părăsiţi corabia şi nici sufletul când priviţi mereu spre prăpastie, căci unde e căderea e o nouă înălţare!

3
De vă e frica de întuneric, amintiţi-vă că şi întunericului îi e frică de lumină.

4
De vă e frică de aproapele vostru,întrebaţi-vă câtă frică are el de frica voastră.

5
De vă e ruşine să îmbrăţişaţi străinul din afara voastră, împrieteniţi-vă întâi cu străinul din voi.

6
  De fuga e cea mai bună apărare în iadul mintii, intraţi în iad şi fugiţi de mintea voastră.

7
De judecata vă linişteşte neînţelesul altora, întelegeţi liniştea judecată de alţii.

8
De veţi avea prunci, lăsaţi-i liberi să zburde şi să se joace întru voie, iar de vor creşte mari, pe voi vă vor prunci.

9
 Învăţaţi să nu mai învăţaţi nimic şi simţiţi că învăţarea nu e o ştiinţă, ci un dat înainte.

10
    Deschideţi-vă sufletele când sunteţi sănătoşi înăuntrul lor şi nu cereţi adevăruri pe care nu le duceţi încă.







Spune-le că lumea este a apelor şi în ape vor găsi noua naştere.

***
Spune-le că noaptea le va fi zi când vor ajunge la iubirea de semeni.

***
            Mai spune-le că sufletele lor vor călători când îşi vor da pace şi vor găsi liniştea când vor opri războiul din ei înşişi.

***
            Arată-le că bunătatea stă în orice fiară şi că orice fiară s-a născut pentru a se-nfrupta din bunătate.

*** 
Dă-le cunoaşterea ta precum eu ţi-am dat-o şi ajută-i să viseze curăţirea cu ape şi din ape.

***
La ceas greu eu voi veni şi voi îmbrăţişa durerea voastră, vă voi spăla frunţile şi ochii lăcrimaţi şi vă voi mângâia cu poveştile mele.

***
 De n-aţi fost iubiţi până acum, aveţi un suflet care se caută întru iubire.

***
      Când vă simţiţi singuri, căutaţi cerul deasupra voastră şi strigaţi la cei părăsiţi să vă umple sufletul, căci cerul se va coborî cu ploaie şi flori de câmp să vă aline zbuciumul.


    De aţi uitat cum arată iubirea la colţuri, îmbrăţişaţi copacii, n-o să vă ceară nimic în schimb, vă vor aminti doar.

***
  De aţi uitat că nu sunteţi singuri pe această lume, priviţi largul mării şi crestele munţilor, ei mereu vor fi acolo pentru fiece clipă de dor.

***
   De v-aţi îndepărtat de la cale şi nu mai găsiţi direcţia şi nici drumul înainte, lăsaţi-vă amintiri pe cărare, pentru că drumul nu e înainte, ci înapoi de unde aţi plecat.

***
     Căci orice sfârşit e un nou  început, precum orice început e un sfârşit nou.

***
  Toată minunea omului zace în simple picături de apă, nu e nevoie de o grămadă de nori pentru a vă simţi curăţirea.

***




vineri, 23 decembrie 2011

OMUL DIN BULGĂRI

[…] şi zăpada poate zâmbi

Copile, gerul ţi s-a prins în palme.
Uite colo, un bulgăre de lumină
Cu suflarea-ţi dă-i viaţă şi-apoi,
Ninge-i bucuria din ochi.
Adunaţi grămadă, pe obrajii norilor
Ţi-ai odihnit anii
Din trecut făcut-ai bulgări.

   
Uite colo, un bulgăre de lumină
Ridică-l, e omul din tine.
Zboară Omule!
Din bulgări ai să cazi în alb
Unde îngerii adormiţi
Ţi-au luat forma.


CRĂCIUN FERICIT !



luni, 19 decembrie 2011

DIN OVALUL PRIMEI FEMEI S-A NĂSCUT ADAM KADMON

 Angelus Silesius: 
"Ochiul prin care-l văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi prin care mă vede EL"


Fragment din "Dihotomia Genului" ,
 Edit. Junimea, Iasi, 2012
 by Celestine Mihaela




DOAMNE, TU MĂ VEZI?
EU SUNT CEL DIN COLŢUL OCHIULUI TĂU.
SCOATE-MĂ DIN OCHI, 
SĂ TE POT VEDEA ŞI EU! 
¬ Celestine¬

 
        
         
        Să ne amintim naşterea.
      Amniotic şi cald, întunericul umed primeşte lumină când un univers întreg se întoarce pe dos, până aproape de mijlocul cordonului. Atunci fătul trage cu putere să iasă afară din realitatea mandorlică, aproape că se termină cu el bătăile inimii şi învaţă să respire.


            În mâna arhitectului era desenată femeia primordială, smulsă de la rădăcina copacului Sephirotic şi aruncată peste valea roşie, acolo unde îngerii au aşezat lumea la picioarele firescului. 


     Ea era Lilith, lunatică frântură din cosmosul refacerilor, primul semn al creaţiei în oglindă.
        Prima legătură meta-ombilicală cu cosmosul. 
        OVALUL.
    Femeia migdală ia naştere din oglinda mandorlei şi devine poartă spre univers, când Dumnezeu îşi exteriorizează creaţia.
    Este momentul cioburilor să se unească când oglinda este spartă şi din creaţie se deschid lumile mărginite, sferele. 
          

PRIMA FEMEIE
PRIMA MATERIALIZARE

       Ovalul Evei este primul semn al dualităţii când Arhitectul îl rupe în două. Aşezământul lumilor la cădere apare ca un dat invers realităţii care se formează. 
       Femeia-Mandorlă se înmulţeşte prin însăşi capacitatea creatoare. Din ovalul ei se naşte Kadmonul, prima trecere în ţărână, capătul ovalului echilibrează cosmosul prin materie.  Adamul nu mai este primul erou care gravitează, iar sistemul nu ne mai poate vorbi despre o "istorie cu pantaloni", patriarhatul cade şi migdala devine simbolul Femeii Prime.



MAI ÎNTÂI A FOST OUL

            Creaţia divină începe cu femeia, să trecem peste mitul Evei şi să ne oprim puţin la Magdalena, care de altfel este cheia pentru cei nenăscuţi, sau să amintim de fecioara Maria care devine practic o repetiţie pentru universul fractal. Dumnezeu trece coasta prin oval, se naşte cercul din mjloc, sferele nu mai sunt rotunde, ci ovale. Ochiul divin ia forma unui moebius înjumătăţit, tot ce e macro se reflectă-n micro, dar apar marginile, clivajul întregului e în formă de ou, miezul însă, rămâne descoperit.


Dacă ce e Sus e şi Jos, 
Dacă creaţia presupune exteriorizare 
în faţa marii oglinzi siderale,
Atunci Creaţie înseamnă de fapt:
Naştere, 
Deschidere,
Început.
Cum ar putea să se nască Adamul Kadmon 
fără deschiderea prin Oval?
Dacă Ovalul perpetuează,
nu cumva femeia exista 
înainte de coasta adamică?
Să credem asta,
înseamnă sfidarea legilor scrise?
Scrise de către cine?
 De o "coastă frântă" a sistemului patriarhal?


      Să luăm exemplu "Originea Lumii" reprezentat de pictorul Gustave Courbet, pictură destul de controversată, nu o voi  posta pe blog, însă ce m-a frapat nu este pictura însăşi, ci titlul ei, ideea unei Femei Prime, însărcinată, cu o coastă lipsă, care se pare că nu a mai născut anterior. 




PRIMA CĂDERE A FOST OVALĂ

        Ideea curajoasă a lui Courbet mi-a confirmat că nu sunt singura care simte asta şi totodată mi-a întărit credinţa în existenţa Femeii Prime şi nu a Kadmonului. O teorie mai veche de-a mea, care stă în picioare pe ideea unui univers perceput tridimensional, începând de la matricea binară pe care mulţi dintre voi o ştiţi deja, din "Şah lui Dumnezeu", sau  -> VEZI AICI



Adam Kadmon a fost trecut prin 
"Oglinda Ovală" 
Iar  Ovalul oglinzii este Femeia!

            Creaţia văzută în oglinda macro, presupune o reflexie la nivel micro, fără a pierde detaliile unei geometrii sacre, prin care orice element se manifestă invers realităţii noastre, ca şi cum îmbracă o versiune comună, dar întoarsă invers, asemenea unui recipient Klein. 


PRIMA CREAŢIE 
A FOST ÎN FORMĂ DE MANDORLĂ 

Femeia Mandorlă este reflexia divină,
pentru că Universul însuşi este mandorlic
    
   
     Realitatea inversă presupune codarea adevărului şi accesul limitat la acesta, atât timp cât suprafeţele realităţii noastre sunt limitate, manipulate, pervertite, iar natura umană are rolul de a întregi creaţia, nicidecum a sări nişte paşi până aproape de miezul ei. 
        Un sistem de sute şi mii de ani care preschimbă arhaismele mitice în judecată, deşi paradoxal, această judecată stă bine legată între coperţile vulgatei. Dacă la primul Sinod de la Niceea în 325 e.n. Constantin cel Mare nu ar fi modificat nimic, dacă nu se trecea la patriarhat, atunci oglinzile puse în pildele lui Iisus ar fi avut mare ecou.

          Vorbim aici despre marea pildă a lapidării, care ar putea fi o coloană puternică în toată istoria religiilor lumii, Maria Magdalena nu este ucisă cu pietre pentru că Iisus pune oglinda celor care au ridicat deja piatra.
       Femeia Pedepsită devine un exemplu dat până la paroxism, se trece apoi de la Păcatul Suprem la cea care deţine puterile întunericului, Lilith se întrupează în creaţia faustică, curăţită doar de flăcări.



 FEMEIA ÎNTEMNIŢATĂ 
DE SISTEMUL PATRIARHAL
    
     Cruntele exorcizări se văd cel mai bine în perioada inchiziţiei, perioadă în care inchizitorii, deşi oameni ai credinţei şi ai bisericii, celor cu bună trimitere spre un Dumnezeu, ajung să scrie cu sânge o altă istorie, în care femeia este desfiinţată. Pe de altă parte, Coranul vine şi oglindeşte o altă faţetă a femeii, în acelaşi sistem patriarhal, dar dincolo de habotnicia orientului, femeia este aspru pedepsită şi ponegrită chiar şi în zilele noastre.




ASCENSIUNEA FEMEII
ÎNSEAMNĂ O NOUĂ BIBLIE
UN NOU SISTEM

       Ca să ajungem la paradoxul unor instituţii fie ele şi neproclamate, ar însemna să anulăm toate textele şi mărturiile filocalice, să redefinim FEMEIA în Evanghelii şi să curăţim tot sinodul, retroactiv, ceea ce este imposibil. S-ar interpreta ca fiind un act feminist de revoltă şi nemulţumire, nicidecum ca un adevăr posibil.   
       Şi-atunci ascensiunea femeii nu poate exista nici măcar ca un biet reper pentru cei care cunosc componenţa ei meta-fizică.




FRUCTUL INTERZIS
AJUTĂ LA ÎNTREGIREA CREAŢIEI DIVINE
NICIDECUM LA CĂDEREA KADMONULUI

       Dacă femeia este Mandorla în Vechiul Testament, mai târziu Ovalul dă naştere Hristului, apoi însuşi Hristul o recunoaşte ca fiind Aleasă, trecând peste judecata primitivă a bărbaţilor, care o vor ucisă cu pietre.
         Se pare că un alt reper ascuns de "mai-marii" bisericii, ar fi că Maria nu a născut într-un staul, ci sub un migdal, un alt simbol de luat în seamă, ca punct de plecare de la creaţia mandorlică divină.



 A CLONA SURSA PERPETUĂRII
ÎNSEAMNĂ A ANULA CREAŢIA DIVINĂ


  • FEMEIA ESTE CENTRUL CREAŢIEI
  • UNIVERSUL CA DESCHIDERE
  • REVELAŢIA PERPETUĂRII
  • PORTALUL SPRE DUMNEZEIRE
  • PUNTEA
  • TRECEREA
  • OVALUL MOEBISIAN
  • CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA UNIVERSULUI MIGDALĂ
  • CREAŢIA DIN CREAŢIE
  • DIHOTOMIA CARE PLEACĂ DIN OVAL
  • BUMERANGUL
  • RESORTUL PRIN NAŞTERE
  • NOUA ŞANSĂ 
  • CONTINUITATEA GRAALULUI






Multumesc Anne!


marți, 6 decembrie 2011

UMBRELA ROSIE

 Fragment din "Şah lui Dumnezeu", edit. Junimea, Iaşi, 2010 
by Celestine
 

Cine spune că soarele răsare numai dimineaţa?

      Dimineaţa presupune să deschizi ochii mari, să arunci ochiul spre prima sursă de lumină, să depistezi dacă eşti în camera ta, în patul tău, dacă lângă tine respiră o pisică, un câine, un partener, sau o jucărie de pluş... însă dacă tot ce simţi nu e decât respiraţia proprie, apoi cu siguranţă e un vis urât în care nu există soarele de dimineaţă.
      M-am trezit cu nasul adâncit în pernă, totul era la locul lui, nasul, danteluţa cu miros de lavandă, ursuleţul de pluş, era precum programul Terra de stetat ADN-uri şi ordinea universală a patului netras de vreo ceva ani. De data asta nu mă trezise picamărul vecinului de la doi, vorba aia... cum dă semn de primăvară omul îşi pune geam din termopan. Iaca aşa eşti anunţat ca vine căldura.
      Unde sunt vremurile cântărilor pe la ferestre, păsărele de ocazie, mai un câine ieşit din bârlogul iernilor grele, s-au dus toate şi ne trezim în leagănul tehnologiei.


       Suna la uşă, clopoţei neterminaţi care mă rupseseră de pernă vijelios şi mă rejectaseră spre holul de la intrare, fără să mai nimeresc papucii, fără să mă privesc în oglindă. Deschisesem unei umbrele imense pironite de uşă, ca o mimoză neanunţată, cu tocuri cui şi roşeaţă-n obraji. Mi-am aranjat tacticos pijamaua de duminică, priveam mută la umbrela aia care-mi adusese o pată de culoare în faţa ochilor.
       - Bună ziua, sunteţi amabilă?
       - Nu sunt. Dar Dumneavostră cine sunteţi?
       - V-aţi uitat umbrela aseară domnişoară, m-am încumetat să vi-o aduc. Eraţi atât de abătută, încă mai am rujul Dumneavoastră pe căptuşeala hainei, abia v-am distins adresa. A plouat şi s-a şters literă cu literă. Nu mă invitaţi înăuntru’?

            
    - Domnule, cred că faceţi o mare confuzie, pe cine căutaţi?
    - Umbrela roşie vă aparţine?
   - N-am domnule nici o umbrelă! Nu iubesc ploaia şi nu asortez roşul cu cenuşiul.
   - Nu cerul e deasupra domniţă dragă, pământul e pe cer. Cât timp pământul face lutul să vorbească, el va vorbi din acele mâini care l-au modelat.
   - Nu cred că se cade să filosofăm la uşa mea, nu scrie nimic pe uşă şi-apoi, nu aştept musafiri.
   - Cât vă costă o cafea? Cinci minute domniţă şi eliminăm misterul, numai lăsaţi-mă să intru. Eraţi atât de tristă aseară, încât n-am putut să trec cu vederea apariţia Dumneavoastră. Mi-aţi scris adresa pe haină, de dragul ploii v-am căutat şi-apoi, nu-i păcat de-aşa umbrelă frumoasă?
  - Domnule dragă, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar nu pe mine mă căutaţi, nu este umbrela mea, nu iubesc umbrelele roşii, nu ies in ploaie, nu folosesc rujul pe căptuşelele hainelor, nu ştiu să fiu tristă şi tocmai m-aţi deranjat dintr-un somn adânc. 

      Vă rog să mai căutaţi şi pe la alte uşi, cu siguranţă o veţi găsi pe posesoare. La revedere.
Am trântit cu putere uşa la milimetru distanţă de nasul individului care se sprijinea de o umbrelă roşie de prost gust şi m-am repezit in pat să-mi continui visul.
Nici n-apucasem să trag pătura peste lumina din ochi, că simţii o prezenţă lângă patul meu, cum se apleca deasupra pernei şi îmi respiră în palmă. 
   Am deschis ochii brusc şi mi-am ţinut respiraţia pentru câteva secunde, cand m-am izbit de nişte braţe puternice, care m-au cuprins şi strâns cu putere înspre el. Predomina un miros lemnos şi piperat de la gât în jos, de parcă se înălţa până la tavan şi-napoi. 


     Nu puteam să scot nici un sunet, aveam o oaste de degete perindate de-alungul feţei, ochii, fruntea, nasul, gura, îmi era explorată cu atâta gingăşie, cu atâta dorinţă, simţeam cum mă dezlipesc de mine şi plutesc prin toată camera. M-am ghemuit în braţele lui, ca un copil speriat şi mi-am strâns pumnii pe pieptul lui. 
   Eram atât de mică, precum un degetar cu care îmi protejam inima de-atâtea înţepături. Aş fi vrut să ţip, să strig ajutor, să-l împing de lângă mine, să intru în panică, să îmi zic rugăciunea care să mă salveze din braţele lui, dar nu... m-am lăsat să cad, să ma preling cu totul în afara mea şi să-i adulmec mirosul. Mirosea a duminică umedă şi caldă la gâtul lui, era mirosul de vâsc în nările mele şi un soare imens între noi.
    Pluteam.
 

   Era atat de moale ce strângeam în braţe, atat de lin se unduia pe pieptul meu, atât de firav, mi-era teamă să nu-l sufoc, să nu-l alung, să nu-l fac să dispară. Nu ştiu câte minute bune am zăcut aşa, dar am început să-l strig, la început şoptit, apoi din ce în ce mai tare. 
    Când am văzut că nu-mi răspunde, l-am împins cu putere, eram atât de înciudată. Am privit cum se îndepărta încet, ca o umbră ce mijea abia dinspre fereastră. M-am ridicat brusc şi am simtit cum mi se rostogoleşte ceva din poală.
   M-am aplecat să ridic ce căzuse şi m-am cutremurat. L-am scuturat de praf şi l-am aşezat cu grijă deasupra patului, apoi m-am repezit spre uşa de la intrare, să văd daca mai e încă acolo...

      
        Era o linişte sălbatecă ce se înmulţea peste tot holul, ca un joc absurd de paşi şi priviri venite de niciunde, totul mi se aşeză ordonat în minte, ca o adiere uşoară, ca o prezenţă proaspătă în braţele mele.
       M-am privit şi mi-am sprijinit palmele de uşă. O simţeam, o ştiam deschisă, nu era un vis... doar o goliciune care mi se înţepenise în poală. Am dat să închid uşa nimicului de afară, dar ceva o impiedica.

 

      Agăţată de clanţă, cu o eleganţă tacită, se înălţa o umbrelă roşie strănsă cu grijă, care mă ruga parcă să o ridic de acolo şi să o invit inăuntru. Am invitat-o la o cafea în micuţa mea bucătărie, stătea cuminte şi mă aştepta pe scaun, cât timp aveam să umplu încăperea cu mirosul înţepător al cafelei. M-am aşezat apoi lângă ea şi am privit-o ore-n şir, apoi i-am zis:
            - Binevoiţi a merge cu mine prin ploaie? Se anunţă un cer cenuşiu azi, câţiva stropi alături, puţină promenadă şi cine ştie poate am să vă aşez pe o bancă în parc...
          Mi s-a deschis în mâini cu-atâta dorinţă de umezeală, încât n-am putut s-o refuz. 

     
  Cine spune că soarele răsare numai dimineaţa? 
     Dimineaţa presupune să deschizi ochii mari, să arunci ochiul spre prima sursă de lumină, să depistezi dacă eşti în camera ta, în patul tău, dacă lângă tine respiră o pisică, un câine, un partener, sau o jucărie de pluş... însă dacă tot ce simţi nu e decât respiraţia proprie, apoi cu siguranţă e un vis urât în care nu există soarele de dimineaţă.
     De data asta lipsa soarelui mi-a dăruit visul despre el, despre braţele lui care m-au acoperit şi m-au ţinut la piept, iar eu am învăţat aşteptarea care mă-ntâmpina de fiecare dată la uşă cu o umbrelă roşie de bun gust.