marți, 29 martie 2011

CALIGRAFRIA CERULUI


E MAI UŞOR SĂ ACCEPŢI CERUL,
CÂND EŞTI CER!



Când peştele mut se zbate pe nisipul umed,
Ridică-l şi aruncă-l în marea tumultoasă, 
Doar acolo se va linişti sufletu-i,
Când îngerii se joacă de-a ploaia. 



Dacă privim cerul  cu atenţie, putem să desenăm pe el orice. 
Imaginaţi-vă că aveţi un penel fermecat, cu care trasaţi linii, figuri, forme şi le răstigniţi pe cer, apoi le daţi viaţă. 
Dar cerul nu se opreşte aici.
Puteţi să scrieţi pe cer, cu degetul arătător chiar, vibrând senzaţiei de apropiere, atingere şi dominare a întregului infinit. 
Pe cer există destulă lumină să o coborâţi în voi, să o împărţiţi în două, să-i aşezaţi o pălărie pe-o parte şi un papion drept la colţuri, iar cealaltă bucată de cer să o aşezaţi tacticos lângă, cu o eşarfă din şapte culori la gât, mici amănunte, nişte pantofi cui, puţină pudră pe nas şi... voila!
Cerul este una cu o damă bine pregătită de promenadă, ba mai mult, aşteptând galant musiul celest să-i deschidă...


UŞA SPRE NECUPRINS



LA ÎNDEMNUL REGILOR DIN NISIP

Pe Ea o cheamă Tagana, iar pe El - Akash. 
Nu sunt diferiţi, au doar formă diferită când îi desenezi în nisip. Regii au chemat marea să-i modeleze şi să le aşeze laolaltă sufletele, apoi au ridicat marea peste cer, au decupat-o şi i-au dat numele de Samudra.
Când cerul lua forma Samudrei, regii coborau în nisip şi construiau castele pentru împărăţia lor.
Tagana era o prinţesă frumos aşezată la Răsărit, avea o arcadă de nori deasupra frunţii şi o privire solară, arcuită către Apus. 
Dimineaţa se întorcea cu faţa spre Akash, îi aşeza pe braţe universul şi din firişoarele de nisip îi desena umerii, lăsându-i goi să cadă în Samudra.
Îi scria scrisori lungi pe cer, apoi lăsa luna să le pună sigiliu, o pecete de lumină între caii de foc ai regelui. Spunea ea, drumul către Akash se făcea prin apă şi foc, iar dorul se stingea cu furtună de nisip peste inimă.
Regii au decis să despartă Răsăritul Taganei de cerul lui Akash şi să coboare cerul peste mare, acolo unde sufletul Taganei avea să biruiască trecerea. 
I-au uns fruntea şi i-au desenat o coroană de spini, au aşezat-o pe cer, apoi au adunat tunetele lui Thor, le-au dat drumul în mare şi l-au pus să aleagă între:
Tagana şi lumea ei efemeră, cu tot cu nevoi, chin, freamăt, durere, sacrificii, neputinţă, sau să domnească peste Samudra, peste toată marea cerului şi a pământului.
Coroana de spini aşezată pe fruntea unui cer condamnat să privească castelele de nisip ale regilor proscrişi.


TAGANA NEPUTINŢEI
   
- Iată lumea ideilor scrise pe ce e sus! 
Lumea de dincolo, pe care iubirea de Tagana n-o va înţelege niciodată. Spune-ne Akash, este lumea dinaintea-ţi, coroană uşoară ţie?
- Mă plec lumii şi celor nevăzute, regii mei! 
Dar pământul mi-e prea mic să-i  încap, cu tot cu dorinţe şi vise.
Coroana de spini, pe dreaptă frunte să-mi stea, pentru  lacrimile celor risipiţi de dorul trecător.
Taganei i-am aşezat cerul meu la picioare şi tot ei, putinţa de a căuta întru veşnicia vremilor de sus şi de jos. Să aduc roza vântului peste rănile ce freamătă neştiutul lumii mele, de acolo de unde vin - iubirile nu pleacă, ele nu vin şi nu se duc niciunde. Cerul meu înţelege rostul lumilor de  nisip, le cunoaşte risipa, frica şi zbuciumul din calea apelor. Din cerul meu am desenat lumile scrise cu umezeala valurilor aduse de zei.
Am scris lumea mea pe cerul Samudrei, apoi i-am împrumutat iubirea şi am lăsat clipa ei, să fie.
- Ce lume din vânt şi praf de nori ai coborât pe ţărmuri neştiute, Akash? 
Cum să vindeci de neputinţă regii amăgiţi de imperii mereu răsturnate? 
Ei nu ştiu a iubi mai mult decât nisipul ce le trece prin venele unei  iubiri absurde.
- Iubirea de regi scrisă pe o bucată de cer, nu e iubirea unei lumi absurde!
Iubirea unor împărăţii clădite pe nisipul minutar al magilor din piatră şi lut, e visul despre coasta unei lumi eşuate... dar deloc absurde! 



ÎN LUMEA DE NISIP 
EXISTĂ LEAGĂN PÂNĂ LA CER
- Glumeşti cu îngerii de voie, 
Aşa vorbiri din măreţia-ţi rece?
O lume din nisip, a celor ce din treceri
Au învăţat să nască şi să moară!
Nu ştiu mai mult decât un val ce vine,
Din frica de pieire doară
Să îşi clădească vise din rubine.
Să speri din neputinţa lor să faci o lume vie,
Iubire mai trecută şi pustie, 
Nu cred că vei primi pe veşnicie.


- Tagana este lumea ce din ceruri, 
Coborâtă mie...
Şi pe din urmă căutat-am pasu-i de fecioară, 
Ce nor să-mi joace soarta veşniciei,
Atât de caldă mâna ei doboară,
Întregul cer, cu zeii din hârtie.
Mă desenaţi unei iubiri mai bune?
Nebun să fiu să cred a voastre spuse...
Mă socotesc nedemn de rugi impuse.
Sunt doar un cer ce leagă de nisipuri,
Iubiri... 
Deloc apuse.
Mă legăn din durere până-n ceruri 'nalte
Ating cu mâna norii pe un scrânciob.
Nu cred mai mare vietate-n pântec,
Iubirea din nisipuri şi palate,
Dor să-mi fie.

Croit-ai lumea cu un fir de aţă
Plecat-ai dintr-un cer aprins
Din rege devenit-ai o paiaţă,
Pentru iubirea focului nestins
 

- Tagana, lumea la capete a rotunjit cerul peste ape. Peştii nu mai sunt peşti când pe puntea cerului nu e apă. Ţi s-a închinat Samudra cu tot cu furtună pe mare. Glasul firelor de nisip peste lumile mele n-au pornire... 
Ce dans, neştiutului zbor din oasele regilor de piatră, să mai învăţ?

- Al meu străin şi neplecat al firii, cer
Crezut-am lumile din josul apei neştiute.
Să mă arunci ca pe un nor, ce peste om avute
Al clipei de iubire şi răgaz, o vreme...
Nisipuri cerne.
Să mă aşez în dreptu-ţi cu dorinţă
Să-ţi jur din veşnicia-ţi, vise moarte?
Nu-mi cere un palat clădit pe ape!
Se va topi în neştiinţă.

 ***
- Să te aduc în cerul meu, îmi ceri?
Să te aprind în lunca viselor, la vale?
Să mă socot al lumii tale, un ateu ?
Cumplit să-mi dai pe veşnicia-mi, un regat de zeu,
Mai bine mort, în mare. 

***
- Socot iubirea dintre nori, voinţă.
Dar nu a celor ce măsoară timpuri...
Te vreau Akash, strungar de suferinţă
Să făurim în doi castele din nisipuri.

***
Şi împreună doruri mii de-a valma
Să-nnegurăm pe susul cerului râvnit, 
Mi-ai fost pământ pe cer, apoi iubit...
Să-mii fii din nou ales al zeilor povară,
Când vor privi iubirea dintre zeu
Şi o fecioară.
Mai sus şi mai înaltă decât cerul,
Ce a pictat un suflet pe nisip,
Penelul...

duminică, 27 martie 2011

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA CU MOARTEA



LOGODITĂ CU MOARTEA,
DOAR PE UMĂRUL EI
 VOI TATUA
 CONDAMNAREA MEA 
LA VIAŢĂ

Celestine Mihaela

 
Oglindă-ntre lumi...
Mă văd urmărită la drum, 
  Mă ascund, mă prefac că n-o văd.
Morţii îi fac casă,
Departe de lumea mea.



CU MOARTEA LA OCAZIE, 
M-AM PREDAT VISELOR...
ERAM FLUTURE

Nu ştie moartea ce suflet stă ascuns în locul rece,
Ea doar se aşează la capăt de mine, scriind.
Un epitaf despre zeii mici cât unghia.
Ei n-au degete şi nici palme deschise,
Să mângâie cerul coborât să ma ia acasă.
Nu era atât de rece locul plin de flori.
Nici măcar copacii nu se temeau 
Că le eram deasupra;
Moartea mi s-a aşezat în poală,
Mă alinta cu vise despre lumile care nu dor.
Gene deschis-am la răsărit 
Să privesc carul plin de stele.
Nu ştia luna,
Că de veghe nu-mi stă mie,
Ci visului despre om.



I-AM DANSAT MORŢII, 
NAŞTEREA MEA

Şi am păşit peste tine 
Cu copite de inorog înciudat, 
Nu mă desprind de lume nici peste infinitu-ţi rânjet;
Galopând între cer şi pământ, 
Mi te-ai prins în coastă
Frivolă, nevăzutului meu.
M-ai smuls din mine,
Cu tot cu verde şi năduful mânjilor.
Nu mă ascult când vreau să-mi ies prin tine!
Pe spatele cailor am să alerg,
Înaintea-ţi.
N-o să mă arunc în tine!
Pietrelor şi florilor smulse prea devreme,
Nu le îmbrac rochia albului meritat.
Am dreptul anilor dinspre lumile-ncercate...
Dar tu mereu m-ai minţit,
Că e ultima oară...
Când mă iei cu tine!



SUFLETE PE SÂRMĂ

 

- Spune-mi:
Când ţi-ai salvat sufletul 
Erai pe sârmă?
- Alunecasem.
Când am căzut...
M-am văzut vie.


 Ai mers cu mine pe sârmă fără să mă cuprinzi.
Nici la mijlocul lumilor nu te-ai oprit ştiind
Că din cer ţi-am aruncat inima,
Fără să o aşezi la pieptul tău când moare.
Te-am certat când ai întors-o la mine,
Cu tot cu dorul de tine.
Mi-ai dansat pe sârmă nunta de argint,
Sfidare de zei când m-ai cerut ţie.
Când din plămâni mi-ai furat eter ...
Zborul din oase mi l-ai stins.


VIZOR 
PENTRU VENTRICULUL DREPT

Viaţa la pachet cu tot cu mărunţişuri,
Am aşezat-o grăbită 
Pe unul din sertarele din dreapta camerei.
Aveam acolo câteva gânduri,
Pentru fiecare dimineaţă.
Când mă uitam prin vizorul inimii tale
Te vedeam cum creşti în mine 
Şi te adăposteai lângă urechea mea.
Erai promis mie când cerul a uneltit furtuna.
M-ai răsturnat înăuntru-ţi 


M-am suit după tine să te privesc
Obişnuitul drum spre lună,
Când pe sărmă,
Paşii-ţi erau un balet de ocazie.
Mi-ai zis, priveşte!
Şi am privit printre uşi,
Cum ţi se deschide sufletul
Când îţi bat.
Inima cocoţată pe sărmă se usca la soare,
Într-un pardesiu turcoaz.
L-am îmbrăcat prea târziu.


ÎN ORICE CUTIE 
FLACĂRA SE STINGE

Funerariile inimii se potriveau azi 
Cu buzunarele mele gri.
Într-o cutie de chibrituri ţi-am ascuns inima, 
Să nu mai bată tare timpanul unei pendule.
Oprita cruce în mijlocul minutarului,
La miez de noapte. 
E fix.
Ora sufletelor pe sârmă, 
Suflete atârnate de cer.
S-au strecurat toate în buzunarul meu
Şi 
Înapoia lor m-am găsit adunându-le,
Dinspre tine.


Ne-am potrivit ceasurile,
Când timpul încă ne iubea mersul pe sârmă.
Am să te mint,
Că m-am născut cu o secundă înaintea ta.
Am să te las să mă joci pe nedrept la ruletă,
Să mă învârţi pe degete de porţelan dulce,
Ca un cub de zahăr-candelă.
În samovarul bârfelor să mă topeşti.
Acum...
Bea din mine ura cu care m-ai avut.

 

miercuri, 23 martie 2011

A IUBI IDEEA SAU FEMEIA?

CLIC PE LINK-URI
 PENTRU POSTĂRI SIMILARE


TE IUBESC, TE IUBESC, TE IUBESC!

De fapt... vroiai să-mi zici :

MĂ VREI, MĂ VREI, MĂ VREI!


Şi-a întins piciorul pe sub masă cu gândul să ajungă până la ea, să o atingă. Un gest natural, deloc sordid sau vulgar, îşi spuse. 
Până la urmă ea oricum ştia că el o iubeşte, i-a tot zis asta în ultimii ani.
Cum să nu-l creadă?
I-a adus flori în fiecare zi, ba mai mult... nu era magazin sau vitrină să nu-şi lase degetele scrijelind geamul, trântind nervos uşile. 
Ea îşi dorea cu orice chip "să-i traducă iubirea", să îi dea formă, viaţă, mişcare,  şi cum altfel, dacă nu prin nimicurile ăstea.
Azi e ziua cea mare.
Mult tam-tam şi pregătiri, o seară romantică la terasa de vară, cu alai şi muzică plutindă. 
Uitasem să vă spun, cei 2 erau pe un mic tărâm plutitor, legănaţi bine, un decor ameţitor pentru acel "spune" şi " promite".
A privit-o, i-a simţit pulsul, i-a zâmbit, ştia că n-a uitat să facă nimic din toate astea, apoi  a dus mâna la piept, strângând pumnul cu putere. 
Şi-a eliberat degetele, lâsând să cadă o cutie mică, rostogolindu-se pe masă, până la ea.
A simţit cum piciorul ei îl domină, era un dans absurd pe sub masă, comunicau aşa de mai bine de 2 ceasuri.
 - Spune ceva, orice... urăsc liniştea şi vioara. 
Se ridicase nervos, trăgând-o cu putere de pe scaun.
Hai să dansăm, nu mai suport stresul ăsta.
- Nu vreau să dansez. 
Vreau să mă întrebi ce simt.
Ameţit, se aplecă peste mâna ei, râzând în hohote. Mereu i-a plăcut nebunia ei, nefirescul ei... era ceva ce-l ţinea în şah, nu-l lăsa să se plictisească de ea.

 CALENDARUL MĂŞTILOR

- Azi ce-ai dat jos de pe perete?
- E surpriză, draga mea. Cred că e mai bine să nu afişez nimic, azi o să-ţi fiu transparent.
- De ce mă iubeşti?
Începuse să întindă mâna spre frunte, potrivindu-şi cu grijă o grimasă, una credibilă, de altfel.
- Ce întrebare e asta?
- O întrebare simplă, îi răspunse zâmbindu-i, de parcă îşi deschisese toţi porii să-l simtă.
- De ce te iubesc? Se-nţepenise de scaun, inchisese pentru o secundă ochii pentru a-şi potrivi masca atitudinală, apoi într-un oftat prelung începuse să dea drumul la o întreagă gamă de cuvinte, care mai de care mai ameţitoare, abia dacă mai respira, lăsându-le să iasă de-a valma.
- Eşti specială, frumoasă, spontană, plină de viaţă, deşteaptă, tăioasă, vulcanică, mă intrigi...
- Asta înseamnă că mă cunoşti, mă simţi, îmi ştii toate detaliile mărunte, nu-i aşa? 
Spune-mi, în atâţia  ani de când suntem împreună, ai aflat care e locul secret al zâmbetelor mele?
- Locul secret al zâmbetelor? Ai un loc secret al zâmbetelor?
Îşi desfăcu stângaci primul nasture, eliberându-şi grumazul, încleştându-şi mâna pe pahar,  în timp ce îşi adună ultimele cuvinte:
- Tu ai idee de ce ce te-am adus aici? Nu înţeleg ce vrei să-mi demonstrezi?


NU MĂ IUBEŞTI PE MINE...
IUBEŞTI IDEEA DE MINE!

- E o oaste întreagă de zâmbete care se ghemuiesc în colţul gurii când sunt agitată, când sunt fericită, când caut liniştea, când mă ascund de privirile curioase, când vreau să visez la El, când mi-e dor de mare, când tremur sub atingerile lui.
E un adevărat război al zâmbetelor, înghesuite între buze... cum de nu ai călcat pe frontul lor până acum, dacă mă iubeşti?
Ai simţit vreodată paşii mei când e dimineaţă?
Se aud diferit seara, nu-i aşa?
Simţi cum cerul se-ntunecă când îmi lipseşti?
Ai văzut cum ţin lingura când sunt nervoasă?
Ştii de ce mă fac mică când îmi citeşti poveşti la telefon?
Dacă într-un acvariu imens vezi toate sumedeniile de peşti, nu-i aşa că delfinii sunt numai ai mei?
Cine te strigă atât de invers când vrea să te alinte?
Nu ţi-a mirosit niciodată a mine când cerul era umed?
De câte ori uit cheia în uşă, nu simţi că numai eu locuiesc acolo?
Şi dacă toate astea le iubeşti la mine, cum de nu le ştii?
Spune-mi de ce iubesc frunzele, copacii, caii, delfinii şi marea?



Luă cutia de culoare roşie şi o dosi în buzunarul de la piept. 
Se ridică ferm, ducându-şi mâna la frunte, într-un gest de neputinţă şi stângăcie, o privi ca şi cum o văzuse pentru prima oară, se aplecă deasupra frunţii ei şi-i lipi buzele atat de părintesc, atât de sonor.
Avea o frunte rece, netedă şi înaltă. 
Îl privea cum se îndepărta din ce în ce mai mult de ea, de parcă o forţă uriaşă îl trăgea cu putere de umeri, înapoi.
Se uită apoi la ceas, ca şi cum era vina timpului pentru nepotrivirea dinainte, aşteptând parcă să aibă ea ultimele cuvinte.
Era o tăcere abundentă şi sufocantă, ar fi vrut să fugă. Un simplu gest şi ar fi dispărut fără urmă, dar ea... ea nu-i spunea nimic. Îi urmărea mişcările, respiraţia controlată, mâinile tremurânde...
Se îndepărtase uimitor de masă, de fruntea ei, de Ideea de Ea. Nu ştia cine e, nu ştia cum e Ea, privea o străină care-i zâmbea cald, de parcă îl cunoştea din totdeauna.
Cu o piruetă scurtă îi întoarse spatele, când se auzi strigat. Se întorsese debusolat spre ea, simţea că mai avea ceva să-i zică, că-l va chinui, că nu-i va da drumul cu uşurinţă...
- Îmi pare rău...  îi spuse, abia auzindu-se.
Dar Ea, îi mângâiase obrajii, apoi îi sărută ochii, şoptindu-i:
- În iubire nu există  "Îmi pare rău".



sâmbătă, 19 martie 2011

DORULE... IAR M-AI ÎNVINS

VINO-N TIMPUL MEU...



 Iar El a zis lumii:
Aş vrea să vă ofer totul,
Dar nu pot!
Pentru că nu mai am nimic.
S-a pierdut TOT...
În Ea!


 SĂ NE CLĂDIM SCĂRI
SPRE TIMPUL FIECĂRUIA


De ce te lupţi cu mine?
Oh, cerule... timpul meu a stat.
Pe unde ai lăsat visele să se stingă?
Nu eşti în timpul meu...
Aleargă spre mine şi ucide-l
E vremea dorului.


***
Pe lângă inima mea au trecut visele 
Despre El.
Oaste de fluturi mii 
S-au împrăştiat.
Despre şi dinspre...
Uitasem să vă spun cum s-au aşezat
Pe o frunză de vişin.
Erau cercuri de foc în jurul
Unui sau Altui,
Sau 
Nimănui...
Cercuri de albastru rotund,
Rece şi alunecos trăgându-mă,
Celui.
Era un Cineva cu manşete ruginii
La capete, butoni de ceară şi zahăr
Mirosea a răşină şi frunze.
Un şi Unul 
Câte puţin din fiecare.


Am oprit marea lângă stânci 
Şi m-am aşteptat.
Timpul s-a împreunat la capete.
Era un obicei trist, 
Neajunsului.
Dar să vă aşez puţin albastru
Şi 
Poate puţin amor sărat,
În locul inimii.
Oaste de aripi rotinde n-au ştiut
Dansul unui minut în plus,
Când ai ajuns prea târziu.
Cum să vă spun...
Despre şi dinspre,
Sunt doar poveşti întârziate,
Toate ale Lui.


Pe lângă inima mea au trecut fluturi.
Aveau culoarea safirului cocoţat de cer
Şi pe margine,
Vedeţi voi...
El se alinta ca un evantai adus timid
Ochiului care m-a văzut.
Ştiţi cum eram?
Aveam roşeaţa unui soare 
Ucis de nopţi timpurii.
Eram mică şi mare laolaltă.
Un şi Unul
S-au aşezat grăbiţi la pieptul meu.
Aşteptau.
Cum să va spun...
I-aş fi ales pe amândoi, 
Dar...
El în mâine mă aştepta,
Revenindu-i.



Azi e nunta fluturilor,
Unui El.
Despre şi dinspre...
Uitasem să-i prind de manşete
Timpul lui în al meu.
Mi-a zis:
Uite cum creşte albul necuprins, 
Când...
Pe la buzunarul meu ai umblat,
Furându-mi clipa.
Mi-ai prins-o-n păr, minţindu-mă
 Cu venirea ta.
Ce primăvară târzie am aflat,
Pe inelar obosit de cercuri.
Azi Unul,
Măine Unui,
Ieri Un. 



 Mă aştepta inima sub acoperişul
Unei grădini în formă de El.
Era o căsuţă cu patru ferestre
Tic-tac...
Unul câte Unul,
S-au adunat în mijlocul meu.
Timpul a rămas în urmă.
 Mi-ai ieşit în faţă cu nebunia 
Unui şi Altui.
Acum, 
Când mi-ai făcut casă în inimă...
Să nu-mi mai ieşi! 







SUBLIM!