A IUBI IDEEA SAU FEMEIA?

CLIC PE LINK-URI

 PENTRU POSTĂRI SIMILARE

• http://mihaelacelestine.blogspot.com/2010/07/vorbiti-de-iubire-dar-nu-sunteti-in-voi.html

• http://mihaelacelestine.blogspot.com/2010/08/stalemate-or-soulmate.html 

•   http://mihaelacelestine.blogspot.com/2010/07/iubirea-carnala-guverneaza-afectul.html

TE IUBESC, TE IUBESC, TE IUBESC!

De fapt... vroiai să-mi zici :

MĂ VREI, MĂ VREI, MĂ VREI!

Şi-a întins piciorul pe sub masă cu gândul să ajungă până la ea, să o atingă. Un gest natural, deloc sordid sau vulgar, îşi spuse. 
Până la urmă ea oricum ştia că el o iubeşte, i-a tot zis asta în ultimii ani.

Cum să nu-l creadă?

I-a adus flori în fiecare zi, ba mai mult... nu era magazin sau vitrină să nu-şi lase degetele scrijelind geamul, trântind nervos uşile. 
Ea îşi dorea cu orice chip "să-i traducă iubirea", să îi dea formă, viaţă, mişcare,  şi cum altfel, dacă nu prin nimicurile ăstea.

Azi e ziua cea mare.

Mult tam-tam şi pregătiri, o seară romantică la terasa de vară, cu alai şi muzică plutindă. 

Uitasem să vă spun, cei 2 erau pe un mic tărâm plutitor, legănaţi bine, un decor ameţitor pentru acel "spune" şi " promite".

A privit-o, i-a simţit pulsul, i-a zâmbit, ştia că n-a uitat să facă nimic din toate astea, apoi  a dus mâna la piept, strângând pumnul cu putere. 
Şi-a eliberat degetele, lâsând să cadă o cutie mică, rostogolindu-se pe masă, până la ea.

A simţit cum piciorul ei îl domină, era un dans absurd pe sub masă, comunicau aşa de mai bine de 2 ceasuri.

 - Spune ceva, orice... urăsc liniştea şi vioara. 
Se ridicase nervos, trăgând-o cu putere de pe scaun.

Hai să dansăm, nu mai suport stresul ăsta.

- Nu vreau să dansez. 
Vreau să mă întrebi ce simt.

Ameţit, se aplecă peste mâna ei, râzând în hohote. Mereu i-a plăcut nebunia ei, nefirescul ei... era ceva ce-l ţinea în şah, nu-l lăsa să se plictisească de ea.

 CALENDARUL MĂŞTILOR

- Azi ce-ai dat jos de pe perete?

- E surpriză, draga mea. Cred că e mai bine să nu afişez nimic, azi o să-ţi fiu transparent.

- De ce mă iubeşti?

Începuse să întindă mâna spre frunte, potrivindu-şi cu grijă o grimasă, una credibilă, de altfel.

- Ce întrebare e asta?

- O întrebare simplă, îi răspunse zâmbindu-i, de parcă îşi deschisese toţi porii să-l simtă.

- De ce te iubesc? Se-nţepenise de scaun, inchisese pentru o secundă ochii pentru a-şi potrivi masca atitudinală, apoi într-un oftat prelung începuse să dea drumul la o întreagă gamă de cuvinte, care mai de care mai ameţitoare, abia dacă mai respira, lăsându-le să iasă de-a valma.

- Eşti specială, frumoasă, spontană, plină de viaţă, deşteaptă, tăioasă, vulcanică, mă intrigi...

- Asta înseamnă că mă cunoşti, mă simţi, îmi ştii toate detaliile mărunte, nu-i aşa? 

Spune-mi, în atâţia  ani de când suntem împreună, ai aflat care e locul secret al zâmbetelor mele?

- Locul secret al zâmbetelor? Ai un loc secret al zâmbetelor?

Îşi desfăcu stângaci primul nasture, eliberându-şi grumazul, încleştându-şi mâna pe pahar,  în timp ce îşi adună ultimele cuvinte:

- Tu ai idee de ce ce te-am adus aici? Nu înţeleg ce vrei să-mi demonstrezi?

NU MĂ IUBEŞTI PE MINE...

IUBEŞTI IDEEA DE MINE!

- E o oaste întreagă de zâmbete care se ghemuiesc în colţul gurii când sunt agitată, când sunt fericită, când caut liniştea, când mă ascund de privirile curioase, când vreau să visez la El, când mi-e dor de mare, când tremur sub atingerile lui.

E un adevărat război al zâmbetelor, înghesuite între buze... cum de nu ai călcat pe frontul lor până acum, dacă mă iubeşti?

Ai simţit vreodată paşii mei când e dimineaţă?

Se aud diferit seara, nu-i aşa?

Simţi cum cerul se-ntunecă când îmi lipseşti?

Ai văzut cum ţin lingura când sunt nervoasă?

Ştii de ce mă fac mică când îmi citeşti poveşti la telefon?

Dacă într-un acvariu imens vezi toate sumedeniile de peşti, nu-i aşa că delfinii sunt numai ai mei?

Cine te strigă atât de invers când vrea să te alinte?

Nu ţi-a mirosit niciodată a mine când cerul era umed?

De câte ori uit cheia în uşă, nu simţi că numai eu locuiesc acolo?

Şi dacă toate astea le iubeşti la mine, cum de nu le ştii?

Spune-mi de ce iubesc frunzele, copacii, caii, delfinii şi marea?

Luă cutia de culoare roşie şi o dosi în buzunarul de la piept. 

Se ridică ferm, ducându-şi mâna la frunte, într-un gest de neputinţă şi stângăcie, o privi ca şi cum o văzuse pentru prima oară, se aplecă deasupra frunţii ei şi-i lipi buzele atat de părintesc, atât de sonor.

Avea o frunte rece, netedă şi înaltă. 
Îl privea cum se îndepărta din ce în ce mai mult de ea, de parcă o forţă uriaşă îl trăgea cu putere de umeri, înapoi.

Se uită apoi la ceas, ca şi cum era vina timpului pentru nepotrivirea dinainte, aşteptând parcă să aibă ea ultimele cuvinte.

Era o tăcere abundentă şi sufocantă, ar fi vrut să fugă. Un simplu gest şi ar fi dispărut fără urmă, dar ea... ea nu-i spunea nimic. Îi urmărea mişcările, respiraţia controlată, mâinile tremurânde...

Se îndepărtase uimitor de masă, de fruntea ei, de Ideea de Ea. Nu ştia cine e, nu ştia cum e Ea, privea o străină care-i zâmbea cald, de parcă îl cunoştea din totdeauna.

Cu o piruetă scurtă îi întoarse spatele, când se auzi strigat. Se întorsese debusolat spre ea, simţea că mai avea ceva să-i zică, că-l va chinui, că nu-i va da drumul cu uşurinţă...

- Îmi pare rău...  îi spuse, abia auzindu-se.

Dar Ea, îi mângâiase obrajii, apoi îi sărută ochii, şoptindu-i:

- În iubire nu există  "Îmi pare rău".