NICOTIANA AFFINIS

UNDE E FRUMOSUL
E PUTEREA DIN NOI

Îngerii mei au obosit.

I-am lăsat să mă asculte, dormind.

De-aş răsuci noaptea pe genunchii tăi

Ţi-aş mirosi a nicotină în frunză.

Mergând după tine,

Mi-ai împreuna mersul în gheară 

De ederă sălbatecă,

Domolindu-mă plăcerii.

E lună în sămânţa ta,

Capul plecat la nunta degetelor prin părul tău.

M-ai părăsit în aşternutul verdelui de satin

Când fluturii ţi s-au prins de buze.

M-ai întors pe dos,

Rregină de lut... m-ai răvăşit, 
Mirosindu-te.

 Drumul tău, drumul meu, sub călcâi ţi-a rămas

Când ţi-ai atins tălpile solare.

Caută-mă-n nisip în mii de cercuri
Să mă străpungi cu vlăstarii plini de lapte
în dulcele-ţi.

Ce plantă-ţi smulge pieptul în mii de ventricule,

Uitate să-mi bată?

Respiraţia cerului fremătându-mă 

Între buzele-ţi arse...

Ai ucis întunericul machismului din toiag,

Rege peste certitudini,
Regele afinităţilor n-a murit.

Vrerea  nu mai e în coastă,

Acum eşti femeie!



 Ţi-au înflorit copacii în pântec,

Fructul închipuirilor a învăţat să meargă.

Nurii au înmugurit în pline atingeri,

Încolăcindu-mi-se-n fior.

La sânu-ţi neavenit - laptele mistuie 

A dor şi mare-ntre noi.

Erai zbuciumul izbit de malul lepădărilor,

Eu te-am vrut inversul crengilor din frunte,

Din pomeţi şi din lipsa soarelui la mijloc.

Ascunde-mă dansului orfeic.
Azi nu mi-e muzica hrană,

E în tămăduirea naşterii- ţipătul.

Oh, tu regină,

Noaptea mi-ai înflorit peste nepăsare,

Mă cutremură egotica oglindă,

Îmi eşti fermă - umbră cu pistrui.

Apleacă-mi-te durerii

Şi respiră-mi tremurul lumilor fără miros.

 Ei au uitat să simtă frumosul

În somitatea somnului blestemat.

Fecioară a lunii,

Ţi-e rodul în pământ lacrimă crescândă,

Învaţă-mă să-ţi merg, să-ţi stau, să-ţi plimb,

Nemurirea.
Apoi...

Învaţă-mă să-mi fiu.

"Maybe I'm just the road, dreaming that I walk. "