OGLINDA NU DOARE

Fragment din "dumnezeu e simplu de ce-l faci dumnezei", Iasi, 2008

by Celestine

Sunt un altfel de a spune NU, înstrăinării

"Când nu eşti atent, 

Pot să îl văd pe Dumnezeu în tine!"

E ca şi cum mereu forţaţi să schimbaţi circuitul vieţii, direcţia, calea sau traseul cu care aţi ales deja să vă naşteţi.
De ce nu vă lăsaţi în pace, să curgeţi lin înainte şi-napoi, să înţelegeţi odată că orice alegeţi să faceţi pe acest pământ, bun sau rău, nu se numeşte greşeală, ci încercarea de a vă izbăvi regretele altor lumi!
Să înţelegeţi că toţi suntem la fel, dincolo de lupta noastră individuală şi că-n fiecare din noi există aripi care ne vor aduce pe toţi în final împreună!
Vorbiţi de dragoste, dar unde sunteţi voi?

Dragostea umană e legătura ancestrală cu care vă întâlniţi într-o lume materială pentru a duce la bun sfârşit neputinţa umană.
Eu am să vă vorbesc despre Iubire... acea aminitire cu care aţi venit vieţi la rând să încununaţi şansa unei izbăviri şi iertări în om, constiinta pură, zâmbetul fără troc.

Iubirea nu fură suflete, ci vi le-napoiază. 

E regăsirea lumilor şi întoarcerea la sine.

Vă naşteţi legaţi la mâini şi vă priviţi legăturile în cioburile oglinzilor, căci tot ce vi se arată înapoi nu e o greşeală, pentru că însăşi greşeala - e o nouă naştere.
Vă temeţi de semeni, de acea proiecţie care vă judecă forma, suflul, apoi ridicaţi privirile mai sus de voi, aşteptările voastre se-nalţă iarăşi, agăţându-se de un perete - zidul dezminţirii voastre, dar aţi că accesul la nouri trebuie să vă dea forma lor, o aveţi?

Şi dacă o aveţi, de ce căutaţi în afara voastră înaltul, plenara certitudine a ceea ce sunteti, aţi fost şi veţi fi - căci nimic nu se pierde, totul se transformă! Aveţi tot timpul din lume să vă desenaţi viaţa-n culori, dar când priviţi în urmă e atat de gri toul în jur, cine vă mai colorează viaţa la final?
Vă asortaţi paşii cu cele mai răzvrătite cortegii, când e doar începutul războiului cu voi înşivă.
Vă întoarceţi în sticlă, acolo unde vă alarmaţi conturul formelor, a ceea ce atingeţi când priviţi, admiraţi, negaţi, sau ucideţi în voi.

Oglinda nu doare!

Priviţi-vă, privindu-vă ‘napoi!
E dizertaţia uşilor închise din copilăria voastră, dar aţi uitat că a intra nu cere chei!
Ce vă arată oglinda, dacă nu funerariile unei verticalităţi.
Vă sufocă?
Oglinzile nu sufocă, cutia măcinărilor voastre vă stinge, vă stopează arderea, vă frânge zborul, vă înclină crezul.
De ce plângeţi în faţa oglinzilor?
Nu ele vă rănesc, căci acolo unde nu exită rană, nu poţi fi rănit.
De ce râdeţi în faţa oglinzilor? 
Nu ele vă fac să uitaţi trecutul, amnezia din voi e însăşi naşterea voastră!
De ce strigaţi în oglindă? 
Nu cereţi să vă aibe, nu inventaţi cioburi noi, nu intraţi în oglindă fără să fiţi ai voştri întâi!

De ce nu te crezi, de ce nu te ai, căci cel ce ţi-a pierdut urma, era deja pierdut!
Întoarce-te la tine, oglinda nu doare!
Îţi arată doar necuprinsul pereţilor care te privesc, iar dincolo de orice formă-n formă, le esti: iubitul, fratele, tatăl, copilul, sau bătrânul din oglindă!
Ai oameni care te iubesc?
Dar câţi iubiţi îţi sunt oameni?
Numără-i! 
Unul câte unul, pe rând vor trece prin oglinda ta, adună cioburile şi construieşte minciuna din oglindă!
Priveşte-te apoi! 
E creaţia ta!
E ceea ce ai ales din ei, prin ei, pentru tine!
De ce te doare oglinda?
E goală?
E apatică?
E o iluzie?

Gol e cel ce vede golul, căci nu oglinda vă naşte, voi naşteţi oglinzile. Le agăţaţi de perete, singure, atârnând la intrare, în zgârcenia zâmbetelor vă priviţi singurătatea răsturnată pe perete. 
Dar nu, nu e durerea din oglindă, ci doar negăsirea voastră!
Vă cunoaşteţi?
Atunci de ce vă priviţi în oglinzi, cerând adevărul despre voi înşivă?
De ce întindeţi mâinile unii spre alţii, cu atâta foame şi nepăsare, de ce vă juraţi credinţa cuvintelor, când oglinda vă arată infideli ai sinelui?
De ce vă cutremuraţi fiinţa cu lacrimi irosite când vă priviţi în aceeaşi oglindă, pe acelaşi perete?
Ce au trecut, anii? 
Sau anii v-au arătat părăsirea voastră?
De ce amăgiţi oglinzile, nu anii v-au furat adevărul, el e acolo, atârnat pe acelaşi perete, voi însă... nu v-aţi găsit cioburile.
Nu îngenunchiaţi după ele, nu le adunaţi cu ispita unei alte oglinzi ce vă priveşte neputinţa, nu aşa vă alinaţi durerea, regretul, neajunsul.
Oglinda nu doare!

Ce doare e căderea şi genunchii amorţiti de resemnare.
Ridicaţi-vă!
Cum să vezi cerul din genunchi?
Cum să te cuprinzi din josul rugii, când minunea din oglindă n-a murit, te aşteaptă s-o agăţi de perete, să te priveşti cum te-nalţi în oglinda regăsirii tale.
Întoarce-te la tine, în propria-ţi oglindă şi îmbrăţişează copilul dinăuntru' ei.
E drumul tău spre casă...