O domniţă s-a rugat într-o noapte la Dumnezeu să-i dea o nuntă, o familie, un copil şi o casă nouă. Atât şi-a dorit ea şi a aşteptat ani de zile, până când printr-o întâmplare ciudată, găseşte ea o casă paraginită şi pentru că nimeni nu se uita la ea, o cumpără,fiind tare ieftină. Se chinuie să o renoveze, îşi adună prietenii ei dragi şi o fac ca şi nouă. Buna ei prietenă îi este alături şi pregăteşte casa ca pentru sărbatoare, dar într-o seară o cheamă pe femeie şi-i zice că ea aşteaptă un copil şi că bărbatul ei a părăsit-o când a auzit aşa veste.
Dommiţa noastră îi spune că o va găzdui ea în casa ei până va naşte şi va avea grijă de ea şi de copilul ei. Mai trec ceva luni şi naşte prietena domniţei o fetiţă frumoasă, pe care stăpâna casei o îndrăgeşte ca şi pe copilul ei. La scurt timp, unul din lucrătorii casei o anunţă pe stăpână că se căsătoreşte, dar n-are bani, dacă poate să îl ajute să facă nunta la frumoasa terasă a casei ei. Cum se pregăteau toţi de nuntă şi ospăţ, în mijlocul unui toast, se ridică buna ei prietenă şi spune:
Mulţumesc pentru că m-ai ajutat să nasc şi ai avut grijă de mine. Apoi se ridică şsi nuntaşii şi mulţumesc stăpânei, iar la sfârşit o îmbraţişează cu toţii spunându-i din suflet că ei vor fi noua ei familie şi niciodată nu va mai fi singură.
3 lucruri a cerut domniţa noastră şi într-o noapte visează ea casa ei frumoasă, o fetiţă care zburda în ea şi mulţi nuntaşi dănţuind de fericire în jurul ei, iar o voce o strigă în vis şi-o întreabă: Mai ai vreun vis să-ţi împlinesc?
Morala: Noi cerem mereu, dar nu vedem niciodată ce primim, când primim sub altă formă!
De când cu manifestaţiile din ţară încerc să-mi explic dacă privesc un film de proastă regie, o parodie americană cu final grosolan de idioţesc sau chiar e un film real care a depăşit numărul de episoade din "Tânar şi Neliniştit".
Ţara fără discernământ care trage dar habar n-are în cine şi de ce, care respectă "aşa-zisele ordine de sus" dar nu se ştie care "sus", o ţară care ne-a făcut de râs ca imagine peste tot în lume şi care fără dar şi poate iese în stradă fără a fi organizată, fără un leader, fără persuasivitate în diversele slogane cu care se prezintă, o ţară haotică, în care fiecare fură cât poate şi-apoi se-ntreabă unde sunt banii.
Mă uit la această poză şi mă-ntreb dacă scutierii făceau rând la covrigi, sau vroiau să mai ridice vreun covrigar rătăcit, asta aşa din solidaritatea lui Garcea care abia aşteaptă o maşină parcată greşit.
Halal oameni ai legii, halal politicieni, halal conduită pentru o patrie care se vrea intrată în Europa.
GHICI, GHICITOAREA MEA:
CARE E MAŞINA TA? :)
IARNA PE ULIŢA METROPOLEI
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste capitala-sat.
Nu e soare şi nu-i bine,
Şi pe drum e plin de nea.
Nici jandarmul nu mai vrea
Să alunge tot ce vine
Ca din stea.
Colo-n colţ acum răsare
Un român al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Toţi jandarmii-ncap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Să oprească tot puhoiul,
de-a manifesta!
- "Uite-i, mă, pe toţi grămadă
Adunaţi fără vreun rost
Aoleu, ce rău le-a fost!
Zeci de ani trăiţi de geaba
Ca-ntr-o zi de post
"Ce-i pe drum atâta gură?
- "Nu-i nimic. români ştrengari.
- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Poate curăţă şoseaua,
De politicieni tâlhari.
MAI BINE ÎNZĂPEZIŢI DECÂT ÎNGUNOIŢI
Noroc cu atâta zăpadă şi proasta organizare a României, altfel o să ne schimbăm stema ţării cu una bucată de ghenă, pestriţ colorată!
Dacă vara ne îmbie un iz fermecător de la ghenele capitalei, Dumnezeu ne-a trimis ceva cantitate de fulguială, sa mai acoperim şi noi mizeria ţării şi cine ştie... poate ne curăţă cu totul!
Stau şi mă-ntreb în tot desenul ăsta animat, numit ROMÂNIA, care deja devine o peliculă premiată a prostiei şi a hoţiei, care e personajul principal?
Dacă ar fi să reuşim să dăm jos guvernul de azi şi de ieri, oare ce "gunoi" o să ne mai îngunoiască?
Sau trebuie să mai treacă alţi 20 şi ceva de ani, să ne răspundem la asta?
Cu fruntea aplecată copilul s-a rezemat de măsuţă. O secundă şi-a ascuns fruntea în pernă, acolo unde timpul avea să-i spună povestea lui. Bătăi în uşă… Nu-i ajungeau mânuţele să-şi cuprindă universul din pernă. Stop ! îi spuse timpul şi visele năvaliseră în odaie cu mii de sunete şi gemete. La joacă, copilul şi-a lăsat zbuciumul bucuriei. O să mai dorm, îşi spuse, şi alunecă prin pernă în micul lui univers . Era noapte după uşa din care bătăile se auzeau la mii de depărtări. Copilul s-a dezmeticit şi a deschis încet dincolo de uşă, luminii. Nicăieri mingea care zăcea aruncată lângă dulap, începuse s-o caute, nicăieri ora amiezii când zgomotul copiilor chemau joaca, doar un pumn zgârcit de lumină pe hol. Nicăieri chipul mamei, în fuga ochilor ameninţaţi de somn, doar un mic făgaş de lumină prin care copilul işi rotea degetele. Nu visa. Aproape de o pădurice şi-a oprit privirea lângă un iaz. Ameţit încă, îndemnă mâna să intre, dar nu voia. - Ce rece e… uh ! - Mai bine să fug repede spre dugheana asta, să mă fac că dorm. Lângă un colţ de iarbă se auzi o voce, copilul îşi ridică privirea şi abia suflând, privea gândăcelul care tot urca fără teamă pe mână. - Nu mă da jos copile, greu pe vremea asta să prinzi un ceas de somn, de unde ai apărut ? - Păi, tu vorbeşti ? la mine în odaie, jucăriile mele nu vorbesc. - Hehe, da’ eu mi-s jucărie ? iaca colo, dă-mi drumul omuleţule, că prinde a vânt, i-auzi… vânt dinspre pădurice. - Da’ tu cine eşti ? întrebă copilul cu spaimă să nu deschidă vântul uşa. - Eu sunt Iţic, mi se mai spune greieraşul de vară, hehe... ce vremuri… Parcă mai ieri Făt-Frumos se lepăda de straie lângă lac, să-şi adape calul şi ce mai cântec, dar ia spune-mi, dincotro vii? - Din odaie, prin pernă, acolo stau jucăriile mele. Dar, cine e Făt-Frumos ? - O să vezi cum vine şi-şi adapă calul la iazul ista, ia ascultă vântul, auzişi ? - E drumeţie, mare drumeţie. Încotro copile ? - Mă duc să-l caut să vad şi eu de unde vine şi unde se duce şi de-l întâlnesc o să merg la castel şi dacă e un castel am să văd şi eu zâne şi zmei ? - Hehe, am să-ţi zic o poveste băiete, iaca, aşază-te aici lângă bătrânul Iţic să asculţi povestea mea.
Copilul îşi împreună mânuţele pe genunchi şi fruntea coborî uşor spre colţul de iarbă, unde începu să curgă povestea. Nu demult, când ploile se lepădau de nori mai bine de zile şi nopţi, când pădurile nu-şi aveau capăt şi munţii se terminau dinspre mări, iaca nu demult, un bătrân sărac şi muncit de ani se hotărî să-şi lese ograda în voia sorţii şi să apuce drumeţie, chinuit de singurătate. Şi numa’ ce născu de ziuă, moşul rupse drumul făra capăt, să-şi caute şi el zilele acolo unde sufletul rămăsese pustiit. Şi fu moşul om de seamă, bogat şi înrudit cu voile şi nevoile lumeşti şi petrecăreţ şi nesătul de viaţă fu, dar nimic şi nimeni nu-i potolea setea de drum şi ducă, că n-avu moşu linişte şi nici bucurie în toată drumeţia lui şi nici suflet seamăn să-i amintească de lumea lui. Şi anii trecură repezi şi visele îi ocoleau ograda, secătuit şi obosit de nimeni, porni să-şi caute tinereţea. Dincolo de lumea în care soarele chicotea cu noaptea, dincolo de visele care se năruiau în dimineţi singure, dincolo de lacrimi irosite fără întoarcere, moşul şi-a găsit amintirea. Şi era tânăr în amintirea lui şi visele năşteau amintiri, dar lângă măsuţa veche, un colţ de timp poposi. Era o dimineaţă nemaivăzută, cu miros de verde şi soare stingher, dar măsuţa liniştea odaia cu mii de jucării. O bataie în uşă îl făcu să-şi ridice capul din pernă şi copilul deschise luminii: Să fie mama? se-ntrebă el.
Se aruncă vijelios spre fereastră, în zgomotul de-afară ce-l chema la joacă. Era linişte, odaia înecată în bătăi toropite adormiseră paşii dinspre dincolo. Uşa deschisă ducea într-un hol cunoscut, unde amintirile dădeau să intre. Copilul le deschise, le aşeză pe măsuţă în ordine, apoi îşi aranjă pernuţa. Să intre acolo iară ? Să-l mai vadă pe Iţic? Lângă-un colţ de timp, în drumeţia lui se născu un capăt. Copilul deshise vioi ochii, rătaci prin odaie, adună jucăriile, îl căută pe Iţic. Zăcea într-un colţ prăfuit. Îl ridică de jos şi-i spuse: Promit s-o intreb, o să-mi spună, trebuie să-mi spună. Mereu îmi citeşte despre el. Vine mama! Se ghemuise în pernă, cu mânuţele sub obraji şi-n bătaia din uşă, îi deschise: Unde e Făt-Frumos ? o întrebă buimac. Nu demult, când ploile se lepădau de nori mai bine de zile şi nopţi, când pădurile nu-şi aveau capăt şi munţii se terminau dinspre mări, iaca nu demult, un bătrân sărac şi muncit de ani se hotărî să-şi lese ograda în voia sorţii şi să apuce drumeţie, chinuit de singurătate, alunecând prin pernă în micul lui univers… Era Făt-Frumos.
Ceea ce facem sunt alegerile noastre a priori, e doar consumul pe care il purtăm cu noi atâtea vieţi irosite în ignoranţă şi egoism, din lipsa credinţei în sine şi iubirea semenilor.
Dacă la sfârşitul vieţii tale vei închide ochii fără nici un regret, se numeşte că acest consum a fost total şi nu te mai întorci în alte vieţi pe un pod al recunoaşterii, într-o dureroasă amnezie.
VIITORUL
Acel joc difuz dintre tine şi NE-tine.
O armă creată din amintiri repetate în sens invers.
Le adunăm grămadă şi le numim "DEJA-VU".
Ne oprim şi privim umbrele, ne mişcăm odată cu ele, ce se mişcă mai întâi, noi... sau ele odată cu noi?
Ne aducem aminte un pătuţ, o câmpie, un joc cu ulcelele, o păpuşă, un fel de "părinţi", un altfel de "intruşi" prin care ne facem loc în lume.
Devenim TIPARE aşezate în poziţie verticală cu faţa spre oricine altcineva decat noi înşine.
SUNTEM CLONE!
Suntem modelaţi prin legea manufacturii universului prin rotaţie.
Ne învârtim unii-n alţii precum o "cheia sol" la început de gamă, acel Cho Ku Rei menit să ne dea începutul unui fals sfârşit.
Amintirea unui creator este inoculată cu grijă şi dibăcia formelor alese, ne amestecăm culorile într-un Babel servit la cina uitării.
Suntem o specie care se repetă!
CREŞTEM
Frame-uri aşezate haotic în colţul camerei, ne mişcăm mâinile, pipăim în jur, ne realizăm.
Ei ne spun ce să facem, cum să facem, încotro să mergem, ce cale să luăm.
Am fost arşi pe rug, biciuţi, înfometaţi, anihilaţi, legaţi la ochi, trădaţi, întemniţaţi, deportaţi, izolaţi - de vroiam să ştim mai mult decât ni s-a dat.
Avem o cale, un drum, o alegere de făcut, ei ne arată că nu e a noastră.
Cutie în cutie, ne aranjăm - încăpătorii lumii. Apar dorinţele, nevoile, frica, negăsirea, nepotrivirea, nu mai încăpem în cutii - vrem să ieşim!
Am uitat cum să facem asta?
Nu mai vedem nimic?
Ne-au pus pe cer un Creator, ne-au ridicat bărbiile într-acolo şi ne-au spus:
V-am șters, vin oile pe dealul orb
Vă dăm Uitarea prin sărutul unui corb.
Vreţi adevărul? Nimicia voastră vrea să ştie?
V-am dăruit şi crunta amnezie!
FRICA
Şi v-a ademenit minciuna cu pământ,
V-a dat speranţa gustului de carne,
V-a nimicit în suflet ochiul sfânt
Şi v-au lăsat în turmă infinite karme.
Nu e pământul vechi - lăcaş de scrum,
E doar făgaşul micului nebun,
Ce ştie ochiul viu din voi să-ntoarcă!
Ne-au dat scrierile lor, ne-au învăţat să le citim, ne-au ispitit cu maslowiene căutări, la capătul lor au aşezat IUBIREA, au numit-o aşa şi au perpetuat prin ea specia. Au vorbit despre vulgata şi au întemniţat omul în PĂCAT, apoi au numit "Bhagavad" pe cei ce aveau să urce prin scrierile lor. Atmanului "îngenunchiat" i-au făcut catafalc şi i-au dat creatorului zeci de nume, apoi l-au aşezat în dreapta, stânga, sus şi jos. Au desenat cercului-colţuri şi l-au numit TAMMUZ, un alt Dumnezeu creat prin rotaţie, rotunjit şi sinusoidal, ce a dat noi legi omului. Toate le-au aşezat pe Pământ şi le-au dat spre devenire.
CE E PĂCATUL?
Încătuşare prin repetiţie, frica de lanţuri, îngenunchierea în formatul Moebius,
Dumnezeul Martir!
25 DECEMBRIE
Aţi ridicat în ceruri lumea Lor,
Cu voci prin voi lăsaţi să treacă adevăru'
Atât de orbi şi mâinile vă dor,
Aţi dat Adamului visele şi măru'
V-aţi răstignit speranţa în lăcaşul gol.
Nu e războiul Omului vă spun,
Nu e o luptă în răsuflul conştiinței,
E lupta Lor... a celor din săpun,
V-a 'ngenunchiat uitării, suferinţei.
NAŞTEREA
Steaua şi MESIA - cercul închis mereu pe 25. Arborele sefirotic se vrea o reprezentaţie Cabalică în numerologie până la 10. Apoi aflăm despre decalog: Tabliţele lui Moise ne învaţă decalogul legilor divine. Ce înseamnă 25?
Naşterea prin repetiţie - noul în nou - debarasarea de neştiut.
Omul începe să înveţe că nu e singur în univers. Apare teama de a fi altundeva decât aici, el realizează că are limita de trăi, se resemnează şi renunţă să mai caute răspunsuri. Sistemul ne dă DIADA! Avem senzaţia că acum putem alege, că suntem stăpânii noştri, dar contrazice DIANETICA si efectul ei Placebo, contrazice travaliul subliminal al îndobitocirii noastre. Unde ne aflăm, ce să mai credem?
CUM IEŞIM DIN CUTIE?
E ca şi un cod HTML tradus; ne găsim în formatul pictografic, decodificând ce ne este creat suprapus, dar NI SE CERE SĂ GÂNDIM!
ARUNCAŢI CĂRŢILE,
FUGIŢI DE PRACTICILE LOR,
SPARGEŢI TELEVIZORUL,
RADIO-ul, orice undă electro-magnetică prin care vibraţiile sunt la ele acasă.
CE E SISTEMUL?
O cutie în alte cutii!
CE A DAT OMULUI?
Cvântul l-a transformat în cuvinte
Amintirea a transformat-o în uitare
Aveaţi ziua şi vi s-a dat noaptea
Aveaţi paşii şi vi s-a dat zborul
Aveaţi naşterea şi vi s-a dat moartea
Aveaţi pământul şi vi s-a dat cerul
Aveaţi iubirea şi vi s-a dat dragostea
Aveaţi omul şi vi s-au dat zeii
Aveaţi pacea şi vi s-a dat războiul
Aveaţi libertatea şi vi s-a dat temniţa
Vă aveaţi pe voi şi vi s-a dat să fiţi ai altora
Aveaţi adevărul şi vi s-a dat minciuna!
Căutările voastre nu mai sunt ale voastre, amintirea voastră nu mai e a voastră, dorinţele voastre nu mai sunt ale voastre, adevărul vostru nu mai e al vostru.
Toate vin într-o cutie frumos aranjată şi dichisită numită REALITATE, sub pecetea căreia ne formăm, educăm, creştem, căpătăm o identitate.
Găsim mărturii pe care nu le înţelegem, le pervertim şi le numim DOVEZI rămase, dar oare realitatea creată nu limitează omul la revenire?
Gândiţi-vă cine a condus lumea mereu, de ce religia rămâne o forţă, de ce s-au creat extremele: BINE-RĂU, de ce dorinţa vehementă tot timpul de a ALEGE?
De ce Dumnezeul dat e pus într-o cutie, în care noi nu-i recunoaştem ivirea, tot ce găsim despre noi prin el, este:
VINOVĂŢIE, SUPUNERE, LEGI,
ÎNGENUNCHIERE, CONTRADICŢII.
RELIGIA-POLITICA-EDUCAŢIA
Un TRIO perfect unei cutii perfecte!
S I S T E M U L
Ce ne arată el?
Religia ne învaţă despre PĂCAT.
Politica ne învaţă despre manipularea lui.
Educaţia ne învaţă să conducem prin păcatul manipulării.
Dacă însă eliminăm această TRIADĂ, cu ce mai rămânem?
Unde se duc dogmele, doctrinele, ideologiile, scrierile, dovezile, adevărul dat?
Turma nu mai are cioban = H A O S
SUNTEM UN MATRIX dirijat să ne devieze de la sursa noastră!
DE CE?
De ce nu avem voie să ştim adevărul?
Nu cumva dacă am şti adevărul am închide cercul repetitiv al naşterii?
Nu cumva ne-am întoarce "acasă"?
Nu cumva am termina cu toţii odată materializările şi ne-am întoarce la miez?
Ce s-ar întâmpla însă cu cei care au ales sferele, au ales autonomia, s-au frânt de Core?
EI-THEY- EGREGORIENII DE IERI ŞI DE AZI
Cine sunt Ei?
Ei sunt parte din noi, parte din acelaşi TOT, cei care s-au dezis, cei care AU ales.
Dacă noi ajungem la adevăr, la conştiinţă, la iubire, dacă noi ne trezim şi completăm ciclul revenirilor noastre, dacă noi ne întoarcem la Dumnezeul nostru, implicit şi ei vor fi traşi spre acelaşi întreg!
Lupta din cutie, nu e lupta omului, e doar războiul sferelor!
Dacă deja ştim asta, singura posibilitate ca omul să-şi urmeze cursul firesc, nu va fi prin răzvrătire, revoltă, izolare, ascetism sau alte căi de redută, nu prin fuga de sistem, nu prin alegerea deviantă a dualităţii lui, ci prin IUBIRE, prin efortul de a ne întoarce cu faţa spre sufletele noastre, acolo unde nimeni nu are voie să ne deseneze cutii!
Pentru că iubirea... e insăşi adevărul despre om, conştientizarea şi întoarcerea noastră la sine, la Dumnezeul tuturor răspunsurilor din noi.
Vom trece prin această viaţă, vom accepta acest sistem, suntem parte din matrice, dar nu ne opreşte nimeni să căutăm răspunsuri în noi înşine.
Doar in Iubire suntem cu toţii egali, suntem toţi parte din Dumnezeu, acel Dumnezeu care nu stă mărturie în nici o scriere, rună, piatră, ci doar în sufletele noastre, încă amnezice.
