POVESTEA CUIELOR

Nu iubeşti ce e în altul, 
ci ce e în tine -  la altul.

- În lumile care nu dor -
 [Celestine]

El este Bogus - prietenul meu.

Locuieşte nu departe de aici, undeva pe o stradă paralelă cu casa mea.

Ah, nu v-am zis? 
Locuiesc la casă, are demisol şi mezanin, de altfel... este o casă bătrânească centenară; numa-n astfel de case îl întâlneşti pe Bogus.

Cum să vă zic, îi place mirosul de mucegai şi rânced, spune el: "are un iz înţepător ca dorul de casă".

L-am întâlnit într-o sâmbătă, ştiţi voi, sâmbetele copilăriei, cu miros de bunici şi timp liber, o nebunie de culori dimineaţa când ştii că e sâmbătă.

Ei bine... şi-n dimineaţa aia m-am uitat după bunica prin cămară, am văzut că nu mă urmăreşte şi-am aruncat toata cana cu lapte în chiuvetă.

Prostul ei obicei să mi-l strecoare de caimac şi să arunce puţin praf de ciocolată şi gata cică... m-a dus de nas să-l beau.

Şi cum m-am ridicat pe vârfuri să arunc laptele fuguţa, numa'  ce mă simt trasă de mânecă cu putere şi alunec cu tot cu ceaşcă.

- Stai. Nu face asta, opreşte-te!

M-am ridicat şi m-am uitat după vocea aia, dar nici ţipenie de om.

- Hei, fetiţo... aici sunt, lângă fereastră, deschide-mi.

O arătare caraghioasă, ca un abajur turtit, cu nişte urechi mai mari decât tâmplele, o mogâldeaţă verzuie şi rotundă se strecură pe fereastră, direct în camera mea.

- Nu arunca laptele bunicii şi-ţi voi îndeplini orice dorinţă.
- Orice dorinţă, om verde?
- Vezi tu lumina asta, fetiţo? 
E lumina care intră doar prin ferestrele mici, se strecoară când bei tot laptele şi orice poveste ai vrea să auzi, lumina te poartă într-acolo.
- Adică vrei să-mi spui că laptele face toate astea?
- Vrei s-auzi o poveste fetiţo?
- Da, omule verde, orice poveste?
- Iaca am să-ţi povestesc despre lumile care nu dor, acolo unde răul şi binele merg la braţ prin sufletele oamenilor şi ei... nu îmbătrânesc niciodată fără să zâmbească.
Azi am să-ţi arăt lumea aia şi am să-ţi aştern Povestea Cuielor în vise.

- Cum adică... şi cuiele au povestea lor?

Înciudat de lumea făr' de-nţeles a omului, spiritul copacilor a luat formă, a mers în cea mai îndepărtată pădure, a găsit 2 cuie ale unui bătrân pădurar, apoi, meticulos le-a aşezat în iarbă şi a zis:
- Lumea asta mă doare, dar pare-se îi place durerea şi sunetul ei. Nici pădurea mea n-are linişte de-atâta metal în oasele rădăcinilor mele, atâta zgomot pentru nimic... lumii ăsteia.
În lumea mea, omul va fi condus de cuie, se va naşte din cuie, va muri din cuie şi va suferi pentru cuie. 
La dreapta şi la stânga cuiele vor prinde povara adevărului, sus şi jos vor ţintui lumea viselor lui, iar în mijloc, din cuie îi voi aşterne crengi pe suflet.
Apoi voi meşteri un acoperiş, tot din cuie, deasupra cerului şi dacă din ele se va naşte iubire... are să plouă cu sunet de clopoţei veseli, iar de omul va căuta suferinţa deasupra lui, furtună de cuie şi trosnete metalice îi vor încolţi pe frunte.
Pe cer am să las o singură stea să lumineze poteca pădurarului şi la capăt de cer voi săgeta cu steaua care va iubi păduricea asta, semn că omul şi-a amintit să fie.

 În casa pădurarului împăienjenită şi plină de praf de puşcă, din stirpea metalică şi ruginită apăruseră două cuie lunguieţe şi cochete la capete, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti cum străluceau la fereastră.
Ostoindu-şi bătrâneţea tumultoasă şi îndurerată, bătrânul le luă de pe pervaz, le aşeză tacticos în podul palmei şi adormi cu ele în mănă, rugându-se cerului să-i deie un semn, măcar acu' la sfârşit de drum.
În visul lui, pădurarul avea să călătorească prin lumi felurite şi pline de tâlc, ţinându-se cu mâna de un odgon încolăcit în jurul taliei, parcă să nu se piardă, iar în mână ascunzând cele 2 cuie.

Din braţe începu să-i crească crengi iar cuiele i se prinseseră de ele, înţepenindu-i crengile de pământ.

Speriat de aşa arătare, bătrânul pădurar începu să urle şi să se vaite, să ceară ajutor semenilor, dar nimeni din lumile ălea nu-l auzea sau vedea.
Fluturi i se prinseseră de ochi şi gene, zeci de frunze colorate în jurul braţelor dănţuiau de bucurie, iar păsările cerului chicoteau împrejul cuielor, de parcă îi creşteau dintre degete.
- Vreau să fiu Om, a strigat pădurarul cerului!
Daţi-mi Omul înapoi, cuie nesuferite şi blestemate...nu mă mai urmăriţi! 
Daţi-mi drumul!
În faţa lui apăru un copac uriaş care începu să-i vorbească:

- Spune Omule, vrerea ta ce aduce bun lumii mele? 
Ţi-am dat lumea verdelui şi păsările cerurilor mele şi nu le-ai vrut, ţi-am dat iubirea de semeni şi bucuria lor şi nu le-ai recunoscut, ţi-am dat glasul pădurii şi foşnetul ei şi nu ai preţuit... ai vrut să-ţi aparţină totul şi din tine crescut-au o veşnicie de cuie.
- Cum e cu putinţă să mă prinzi în cuie, mi te-ai cuibărit în inimă, ieşi de-acolo, dispari...eşti doar un vis urăt, caduc neprihănit pădurii mele, eşti lipisit de viaţă!
- Omule, viaţă ţi-am dat, dar ai ales să iubeşti neînsufleţirea... ce avere duci în căuşul inimii tale... două cuie pe care le porţi cu tine, tot restul zilelor.
- Totul doare! strigă pădurarul tremurând din toate crengile.
Doare singurătatea care mi-a încolţit în suflet, doare dimineaţa ce mi se strecoară printre gene când nu mai am pentru ce mă trezi, doare cerul tău înstelat cu miros de pin şi fragi când îmi trimiţi vântul, doare neputinţa veacului de a construi o lume mai bună...iar la sfârşit mă acoperă durerea cuielor ce le iau cu mine, în alte lumi.
Şi din toate căte au fost, visele dor aidoma fricii mele, căci le-am pierdut rostul  în astă lume ce mă petrece metalică şi rece la strigătul meu.
- Opreşte-te omule din zvâcolire şi geamăt, lasă cuiele să-ţi străpungă durerea când o părăseşti lumii şi mergi înapoia-ţi, acolo unde te-ai născut visând la nemurire.
Iar la sfârşit de drum adună cuiele, clădeşte-ţi o casă cu ele, somnul veciei să te poarte în lumile care nu dor, căci atât ţi-a fost dat să iei cu tine din astă lume, pe care ai ucis-o cu nimicuri.
 Trezindu-se speriat după aşa visare, bătrânul pădurar începu să cioplească o cruce pe care o agăţă de perete, între două cuie, ce străluceau împăienjenite la lumina lunii.
Seara îşi privea crucea, spunându-şi:
...şi cuiele pot iubi nepăsarea.
În fiecare dimineaţă când bunica mi-aducea cana cu lapte, mă uitam pe fereastra micuţă, unde agăţat în 2 cuie, omuleţul verde cu urechile mai mari decât tâmplele, îmi zâmbea parcă, mustăcind cu câte o poveste, doar-doar, voi termina de băut laptele bunicii.