DIHOTOMIA MINCIUNII

"Privilegiul de a vedea înaintea altora 
se plăteşte scump pe pământ.
Ciudată şi contradictorie este starea de spirit 
a mulţimii umane, 
care este totodată atrasă de progres
în mod irezistibil 
şi în acelaşi timp ultragiază
pe cei care îi deschid căile."
[KYBALION]

De ce duci mâna la frunte?

Inima nu doare când o rupi în două. 

E ca şi cum tergiversezi suspinul.

Îl arunci într-un cotlon umbrit 
al compromisului şi minciunii, 
aparent curative.

Te agăţi de un El sau de o Ea
şi nu vrei să accepţi că în tine nu e linişte 

şi nici împlinire când îi simţi prezenţa.

Apoi te aşezi în genunchi 
şi începi să recreezi:

Mai întâi îi desenezi ochi, nas, gură... 
Ce gură frumoasă are El sau Ea.

Apoi îi faci o linie hotărâtă a pomeţilor 
şi o dantură perfectă.

Ce mai... 
Te-a cucerit cu acel zâmbet.

 

De ce duci mâna la ochi?

Te faci că nu vezi ce alungi din tine, 
acea parte din tine care doare.

Realizezi apoi că e total lipsit de concupiscenţă

... nu vrei aşa desen, 
Vrei să te atragă când o/îl priveşti.

Începi să ştergi din înălţime... 
îl/o vrei mai înalt/ă.

Te opreşti.

Indecizie, frică...
Apoi fugi.

De ce fugi din tine? 

 

 De ce duci mâna la tâmple?

Ai obosit... 
Te aşezi iar în genunchi 
şi înveţi să ceri:

Îi ceri să aibă ochi frumoşi, 
zâmbet, plete-n vânt. 

Nu ţi-e de-ajuns...
Mai vrei ceva:

Te gândeşti, 
deşi ştii că orice gând care vine
nu e din tine.

Nevoia, disperarea, 
frica de a nu rămâne singur/ă.

Te-ai resemnat.
Nu mai vrei nimic...
Accepţi compromisul numinos al fricii.

Accepţi să pleci fruntea, ochii, inima...
şi să laşi desenul într-o notă heirupistă 
a imaginaţiei colective.

Te-ai rupt de tine.
Te-ai defrişat cu un curaj nebun...
Acum eşti gol.

De ce duci mâna la inimă?
Îl/o priveşti.

Este ceea ce ai căutat, vrut, râvnit?

Iei desenul, îl împătureşti cu grijă
şi-l doseşti în meandrele arhetipale.

Acolo unde sinusoidal,
adevărul icneşte să iasă.

Dar tu nu vrei adevărul... 
Oh, nu...

Te doare!

Tu îl vrei pe El sau pe Ea cu orice preţ!

Cu o poftă teribilă de bestie nesătulă.

 Nu mai ai răbdare, timp, linişte.

Acum...

Vrei totul!
Să rupi gratiile minciunii
Să-ţi ieşi!

De ce duci mâna spre mine?

Momente furate...

Găseşti desenul peste ani, 
Tot acolo e.
În buzunarul de la haină, 
mototolit.

Îl priveşti... 
E hidos.

Un desen odios care nu seamănă
cu cel din faţa ta. 

Unde ai greşit?
Ce linie a fost în plus... 
 În minus?

Ai rămas singur,
între cer şi pământ. 

Singur,
între minciună şi adevăr.

Părăsit de linii, umbre, speranţă...
Agăţarea ta a eşuat...
Te vrei la mal.

Dar...
Chiar te vrei?

 

De ce duci mâna în mine?

Mi-ai vrut faţa ovală,
părul ondulat, ochii mari şi albaştri, 
gura cărnoasă şi umedă.

Acum e un desen cald,  vesel, spontan...
Sigur pe sine.

Linii ferme, curajoase, svelte.

De ce nu-ţi mai place?

E creaţia ta, munca ta, 
efortul tău, implicarea ta...
Minciuna ta!

 Redundanţa unui joc de imagini.

Suprapunere şi cădere în gol...

Acum ce vrei să faci?

 Alt desen, alt scenariu?

Ah... nu!
Minciuna cu care respiri 
când ţi-e greu singur.
 Minciuna cu care te-mbeţi 
în fiecare zi, noapte...

De ce duci mâna din mine?

Mai ai o şansă:
Îneacă-te cu vorbe în loc de lacrimi.

Eşti victima tăcerii drapate cu iluzii.

Mai poţi bea cuvintele
cu care m-ai desenat?

Eram frumoasă,
doar atunci când te simţeai părăsit,
neînţeles, singur.

Dezavuând plăcerea de a mă vedea
smulsă din tine.

Dar ţi-am rămas încă...
Mă vezi?

Ai pus gura pe tăcerea-mi dionisiacă

şi...

M-ai sorbit.