CHARACTERS & DOLLS

[...] and the Puppeteer of this world 
looked at me and said: 

Do you want to be a bird 
on the wire?

or 

just a simple doll...
tangled between the threads?

by Celestine Mihaela

  

My little creature of divine

These threads are but your useless way.

To perish and to struggle?

A piece of work,
Might say...

I played it on the stubble.


 

You put my character on stage,

No longer wasted scene of love...

Do realize his blink of rage,

A hand in glove!

Oh, no... poor soul 

Do stop!

 It is your dream of man, 

Your little pawnshop.
 

This scene I played so many times

Don't crash into your hands of crimes.

Don't let this dream to pierce your soul

 You stepped over your only sole.

Now wait...

It's time for praying and for love

I made this world of...

I shall and I shall not deny

The comprehension of  my cirque.

It took me seven days to work

Not to decry,

My piece of work.

I lied myself by gratitude of man
For I regard my love 
To be the liaison of my plan.

He thought of me by playing in my yard,

And named me Puppeteer... 
Of the human bard.

And when I made this world,

My lovely cradle,

You took it all and changed
Into your label.

Those tears locked inside your pain

Made you believe I was to gain,

This world instead of my creation...

My simple plot from your damnation.

 

 It's time to make my dolls refrain,

From spreading out their truth of pain.

From leting out my characters

To perish...

When I became your doll to cherish.

Such pitty!

I'm ashamed.

It's not my piece of work
I blamed...

But just a joke that I disclaimed,

For I destroyed this dream.

I  sear...

Your world of dolls.

I'm not your Puppeteer!  

DEFIANCE

[...]my wounded angel had become my fear     

FOR I DEFY THOSE WALLS...

FOR I DEFY THE SPACE 
BETWEEN THEM
  
by Celestine Mihaela

                                                                           

The open eye struck my path

To the mezzanine.

The ritual of light spread 
Over the shepherds.

One shepherd,
Two shepherds,
 Three shepherds...

My Gods.

The way of man into the wood.

Defying the procreation,
I took place

Into the world of  lunatics.

Who made the world spin?

What a bless not to ask, not to see...

My wounded angel had become my fear,

Into the ambuscade of the believers.

Obey the light to their way!

Angel with long arms 
Crushed the waves of glory.

One angel, 
Two angels,
Three angels...

My Gods.

Common name for the repentance.

I made the world spin!

I made the raven's awe 
Burst aside...

Disclosing my defiance.

Took my house on the rack, 

Mazed world no longer touched,

By those hands of the architect.

Do you see me?

I'm the one in the corner of your eye.

Pull me out and I shall stare

Through your marble soul.

Raptly knee of my God

Rose up in arms.
Its slender shoulders had no wings.
I defied those wings...
When I became of you.

 

LACK OF INSIDE

                                                      photo by Paula Rosa

                                                

WE ARE ALL 
TRAPPED INSIDE

by Celestine Mihaela

Fearful words lovin' your ear

Oh, dear soul...
Shall I become but sorrow?

Protection of your weakness 
Makes me swallow

Those dreadful tears born inside.

Mild and mild...

The streets are poisoned, still.

Shivering hat covers your pain,

Sickness and ill.

Hello, my barred heart... 

 Is it you,

or 

Emptiness around me, as a beggar?

So clever yet so swagger...

Crossing by

Just tell me...why?

Why buy the Universe from inside-out?

Why let myself bargain what is right,

or wrong...

A painless song?

or 

Virtue in my ears...

To leave you out?

To let you breathe?

Spread myself in flying

No longer trapped by dying.

I'm free.

So just breathe... me.

POVESTEA CUIELOR

Nu iubeşti ce e în altul, 
ci ce e în tine -  la altul.

- În lumile care nu dor -
 [Celestine]

El este Bogus - prietenul meu.

Locuieşte nu departe de aici, undeva pe o stradă paralelă cu casa mea.

Ah, nu v-am zis? 
Locuiesc la casă, are demisol şi mezanin, de altfel... este o casă bătrânească centenară; numa-n astfel de case îl întâlneşti pe Bogus.

Cum să vă zic, îi place mirosul de mucegai şi rânced, spune el: "are un iz înţepător ca dorul de casă".

L-am întâlnit într-o sâmbătă, ştiţi voi, sâmbetele copilăriei, cu miros de bunici şi timp liber, o nebunie de culori dimineaţa când ştii că e sâmbătă.

Ei bine... şi-n dimineaţa aia m-am uitat după bunica prin cămară, am văzut că nu mă urmăreşte şi-am aruncat toata cana cu lapte în chiuvetă.

Prostul ei obicei să mi-l strecoare de caimac şi să arunce puţin praf de ciocolată şi gata cică... m-a dus de nas să-l beau.

Şi cum m-am ridicat pe vârfuri să arunc laptele fuguţa, numa'  ce mă simt trasă de mânecă cu putere şi alunec cu tot cu ceaşcă.

- Stai. Nu face asta, opreşte-te!

M-am ridicat şi m-am uitat după vocea aia, dar nici ţipenie de om.

- Hei, fetiţo... aici sunt, lângă fereastră, deschide-mi.

O arătare caraghioasă, ca un abajur turtit, cu nişte urechi mai mari decât tâmplele, o mogâldeaţă verzuie şi rotundă se strecură pe fereastră, direct în camera mea.

- Nu arunca laptele bunicii şi-ţi voi îndeplini orice dorinţă.
- Orice dorinţă, om verde?
- Vezi tu lumina asta, fetiţo? 
E lumina care intră doar prin ferestrele mici, se strecoară când bei tot laptele şi orice poveste ai vrea să auzi, lumina te poartă într-acolo.
- Adică vrei să-mi spui că laptele face toate astea?
- Vrei s-auzi o poveste fetiţo?
- Da, omule verde, orice poveste?
- Iaca am să-ţi povestesc despre lumile care nu dor, acolo unde răul şi binele merg la braţ prin sufletele oamenilor şi ei... nu îmbătrânesc niciodată fără să zâmbească.
Azi am să-ţi arăt lumea aia şi am să-ţi aştern Povestea Cuielor în vise.

- Cum adică... şi cuiele au povestea lor?

Înciudat de lumea făr' de-nţeles a omului, spiritul copacilor a luat formă, a mers în cea mai îndepărtată pădure, a găsit 2 cuie ale unui bătrân pădurar, apoi, meticulos le-a aşezat în iarbă şi a zis:
- Lumea asta mă doare, dar pare-se îi place durerea şi sunetul ei. Nici pădurea mea n-are linişte de-atâta metal în oasele rădăcinilor mele, atâta zgomot pentru nimic... lumii ăsteia.
În lumea mea, omul va fi condus de cuie, se va naşte din cuie, va muri din cuie şi va suferi pentru cuie. 
La dreapta şi la stânga cuiele vor prinde povara adevărului, sus şi jos vor ţintui lumea viselor lui, iar în mijloc, din cuie îi voi aşterne crengi pe suflet.
Apoi voi meşteri un acoperiş, tot din cuie, deasupra cerului şi dacă din ele se va naşte iubire... are să plouă cu sunet de clopoţei veseli, iar de omul va căuta suferinţa deasupra lui, furtună de cuie şi trosnete metalice îi vor încolţi pe frunte.
Pe cer am să las o singură stea să lumineze poteca pădurarului şi la capăt de cer voi săgeta cu steaua care va iubi păduricea asta, semn că omul şi-a amintit să fie.

 În casa pădurarului împăienjenită şi plină de praf de puşcă, din stirpea metalică şi ruginită apăruseră două cuie lunguieţe şi cochete la capete, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti cum străluceau la fereastră.
Ostoindu-şi bătrâneţea tumultoasă şi îndurerată, bătrânul le luă de pe pervaz, le aşeză tacticos în podul palmei şi adormi cu ele în mănă, rugându-se cerului să-i deie un semn, măcar acu' la sfârşit de drum.
În visul lui, pădurarul avea să călătorească prin lumi felurite şi pline de tâlc, ţinându-se cu mâna de un odgon încolăcit în jurul taliei, parcă să nu se piardă, iar în mână ascunzând cele 2 cuie.

Din braţe începu să-i crească crengi iar cuiele i se prinseseră de ele, înţepenindu-i crengile de pământ.

Speriat de aşa arătare, bătrânul pădurar începu să urle şi să se vaite, să ceară ajutor semenilor, dar nimeni din lumile ălea nu-l auzea sau vedea.
Fluturi i se prinseseră de ochi şi gene, zeci de frunze colorate în jurul braţelor dănţuiau de bucurie, iar păsările cerului chicoteau împrejul cuielor, de parcă îi creşteau dintre degete.
- Vreau să fiu Om, a strigat pădurarul cerului!
Daţi-mi Omul înapoi, cuie nesuferite şi blestemate...nu mă mai urmăriţi! 
Daţi-mi drumul!
În faţa lui apăru un copac uriaş care începu să-i vorbească:

- Spune Omule, vrerea ta ce aduce bun lumii mele? 
Ţi-am dat lumea verdelui şi păsările cerurilor mele şi nu le-ai vrut, ţi-am dat iubirea de semeni şi bucuria lor şi nu le-ai recunoscut, ţi-am dat glasul pădurii şi foşnetul ei şi nu ai preţuit... ai vrut să-ţi aparţină totul şi din tine crescut-au o veşnicie de cuie.
- Cum e cu putinţă să mă prinzi în cuie, mi te-ai cuibărit în inimă, ieşi de-acolo, dispari...eşti doar un vis urăt, caduc neprihănit pădurii mele, eşti lipisit de viaţă!
- Omule, viaţă ţi-am dat, dar ai ales să iubeşti neînsufleţirea... ce avere duci în căuşul inimii tale... două cuie pe care le porţi cu tine, tot restul zilelor.
- Totul doare! strigă pădurarul tremurând din toate crengile.
Doare singurătatea care mi-a încolţit în suflet, doare dimineaţa ce mi se strecoară printre gene când nu mai am pentru ce mă trezi, doare cerul tău înstelat cu miros de pin şi fragi când îmi trimiţi vântul, doare neputinţa veacului de a construi o lume mai bună...iar la sfârşit mă acoperă durerea cuielor ce le iau cu mine, în alte lumi.
Şi din toate căte au fost, visele dor aidoma fricii mele, căci le-am pierdut rostul  în astă lume ce mă petrece metalică şi rece la strigătul meu.
- Opreşte-te omule din zvâcolire şi geamăt, lasă cuiele să-ţi străpungă durerea când o părăseşti lumii şi mergi înapoia-ţi, acolo unde te-ai născut visând la nemurire.
Iar la sfârşit de drum adună cuiele, clădeşte-ţi o casă cu ele, somnul veciei să te poarte în lumile care nu dor, căci atât ţi-a fost dat să iei cu tine din astă lume, pe care ai ucis-o cu nimicuri.
 Trezindu-se speriat după aşa visare, bătrânul pădurar începu să cioplească o cruce pe care o agăţă de perete, între două cuie, ce străluceau împăienjenite la lumina lunii.
Seara îşi privea crucea, spunându-şi:
...şi cuiele pot iubi nepăsarea.
În fiecare dimineaţă când bunica mi-aducea cana cu lapte, mă uitam pe fereastra micuţă, unde agăţat în 2 cuie, omuleţul verde cu urechile mai mari decât tâmplele, îmi zâmbea parcă, mustăcind cu câte o poveste, doar-doar, voi termina de băut laptele bunicii.

DIHOTOMIA MINCIUNII

"Privilegiul de a vedea înaintea altora 
se plăteşte scump pe pământ.
Ciudată şi contradictorie este starea de spirit 
a mulţimii umane, 
care este totodată atrasă de progres
în mod irezistibil 
şi în acelaşi timp ultragiază
pe cei care îi deschid căile."
[KYBALION]

De ce duci mâna la frunte?

Inima nu doare când o rupi în două. 

E ca şi cum tergiversezi suspinul.

Îl arunci într-un cotlon umbrit 
al compromisului şi minciunii, 
aparent curative.

Te agăţi de un El sau de o Ea
şi nu vrei să accepţi că în tine nu e linişte 

şi nici împlinire când îi simţi prezenţa.

Apoi te aşezi în genunchi 
şi începi să recreezi:

Mai întâi îi desenezi ochi, nas, gură... 
Ce gură frumoasă are El sau Ea.

Apoi îi faci o linie hotărâtă a pomeţilor 
şi o dantură perfectă.

Ce mai... 
Te-a cucerit cu acel zâmbet.

 

De ce duci mâna la ochi?

Te faci că nu vezi ce alungi din tine, 
acea parte din tine care doare.

Realizezi apoi că e total lipsit de concupiscenţă

... nu vrei aşa desen, 
Vrei să te atragă când o/îl priveşti.

Începi să ştergi din înălţime... 
îl/o vrei mai înalt/ă.

Te opreşti.

Indecizie, frică...
Apoi fugi.

De ce fugi din tine? 

 

 De ce duci mâna la tâmple?

Ai obosit... 
Te aşezi iar în genunchi 
şi înveţi să ceri:

Îi ceri să aibă ochi frumoşi, 
zâmbet, plete-n vânt. 

Nu ţi-e de-ajuns...
Mai vrei ceva:

Te gândeşti, 
deşi ştii că orice gând care vine
nu e din tine.

Nevoia, disperarea, 
frica de a nu rămâne singur/ă.

Te-ai resemnat.
Nu mai vrei nimic...
Accepţi compromisul numinos al fricii.

Accepţi să pleci fruntea, ochii, inima...
şi să laşi desenul într-o notă heirupistă 
a imaginaţiei colective.

Te-ai rupt de tine.
Te-ai defrişat cu un curaj nebun...
Acum eşti gol.

De ce duci mâna la inimă?
Îl/o priveşti.

Este ceea ce ai căutat, vrut, râvnit?

Iei desenul, îl împătureşti cu grijă
şi-l doseşti în meandrele arhetipale.

Acolo unde sinusoidal,
adevărul icneşte să iasă.

Dar tu nu vrei adevărul... 
Oh, nu...

Te doare!

Tu îl vrei pe El sau pe Ea cu orice preţ!

Cu o poftă teribilă de bestie nesătulă.

 Nu mai ai răbdare, timp, linişte.

Acum...

Vrei totul!
Să rupi gratiile minciunii
Să-ţi ieşi!

De ce duci mâna spre mine?

Momente furate...

Găseşti desenul peste ani, 
Tot acolo e.
În buzunarul de la haină, 
mototolit.

Îl priveşti... 
E hidos.

Un desen odios care nu seamănă
cu cel din faţa ta. 

Unde ai greşit?
Ce linie a fost în plus... 
 În minus?

Ai rămas singur,
între cer şi pământ. 

Singur,
între minciună şi adevăr.

Părăsit de linii, umbre, speranţă...
Agăţarea ta a eşuat...
Te vrei la mal.

Dar...
Chiar te vrei?

 

De ce duci mâna în mine?

Mi-ai vrut faţa ovală,
părul ondulat, ochii mari şi albaştri, 
gura cărnoasă şi umedă.

Acum e un desen cald,  vesel, spontan...
Sigur pe sine.

Linii ferme, curajoase, svelte.

De ce nu-ţi mai place?

E creaţia ta, munca ta, 
efortul tău, implicarea ta...
Minciuna ta!

 Redundanţa unui joc de imagini.

Suprapunere şi cădere în gol...

Acum ce vrei să faci?

 Alt desen, alt scenariu?

Ah... nu!
Minciuna cu care respiri 
când ţi-e greu singur.
 Minciuna cu care te-mbeţi 
în fiecare zi, noapte...

De ce duci mâna din mine?

Mai ai o şansă:
Îneacă-te cu vorbe în loc de lacrimi.

Eşti victima tăcerii drapate cu iluzii.

Mai poţi bea cuvintele
cu care m-ai desenat?

Eram frumoasă,
doar atunci când te simţeai părăsit,
neînţeles, singur.

Dezavuând plăcerea de a mă vedea
smulsă din tine.

Dar ţi-am rămas încă...
Mă vezi?

Ai pus gura pe tăcerea-mi dionisiacă

şi...

M-ai sorbit.

ANA

... micul meu univers

Ochii care-ţi zâmbesc,

Ana.

Braţe legănând din tine,

amintirea.

Erai lumină peste tot...

Poveştile Anei

pe frunte aplecate

stau să adoarmă.

Mâinile astea...

pornite să ucidă ploaia.

Mâinile cerului meu coborât.

Anii tăi la mine-n vis

mâine...or să mă uite.

N-am să te mai strig

Ana.

 

Miros de sâmbătă-n părul tău 

Sărutul din perne,

Neputinţa căinţei,

Tu.

Ce joc mârşav de umbre

şi toate prinse-n poala ta.

Să-ţi vorbesc despre mâine,

Sau să mint cu plecarea

din mine?

Copiii Anei

şi 

Ana copiilor.

Totul din tine 

mie mi-a fost dat.

ieri Ana,

azi Ana,

mâine...

o Ana.