PYGMALION NAŞTE GALATEEA

Fragment din "Şah lui Dumnezeu", Edit. Junimea, Iaşi, 2010

[Celestine] 

"Se spune că în insula Cipru, insula zeiţei dragostei Venus, trăia un sculptor neîntrecut, pe nume Pygmalion (…) Veneau la el să-l admire oameni de pretutindeni şi multe fete ar fi vrut să-i fie soţie pentru că Pygmalion era foarte frumos. Insă el era dedicat trup şi suflet artei sale. 

Resimţind singuratatea, Pygmalion a sculptat în fildes o fată neasmuit de frumoasă pe care a numit-o Galateea." 

 

Şi am suflat peste tine stăpână din lut.

Nici zeii semnelor n-au modelat cerul,

Este peste potrivirea degetelor în delir.

Te-am închinat mie, Elise...

Respiră-mă!

Mi-ai poposit în braţe Elise,

Ai plâns morţii  - venirea,

Şi din fildeş mi te-ai născut.

Aleasă fecioară, din zei te-am atins

Cu întorsul lumilor la picioarele tale.

M-am îmbătat cu tine.

    
      Pe vremea când Dumnezeu aranja pe tabla de şah sorii şi planeţii, obosit de atâta entropie în creaţie, s-a hotărât să aşeze la picioarele lumii lui o oglindă cu faţa spre nevăzut.

Crâmpeie de lumină şi umbre i s-au aşezat în poală, de parcă lumile nu i-au fost căpâi, de nicăieri şi de niciunde ele au fost mereu acolo pe tabla lui de şah.

S-a oprit fără tăgadă în faţa oglinzii şi s-a privit:

Jocul de lumini i s-a stins în pleoape, mâinile lui aveau forma unor sfere perfecte, dar când s-a vrut pocnind din degete... n-a putut.

Istovit de atâta haos a ridicat oglinda, a pus-o în dreptul umerilor şi a făcut un brâu luminos în jurul taliei dintr-un mănunchi de stele, pe care l-a numit lactee.

Când şi-a privit ochiul galactic a suflat spre el cu iubire şi a lăsat privirea să coboare peste umeri, braţe şi piept, până i-a ajuns aproape de picioare, apoi a păşit!

În vortexul de lumină şi materie a creat amfiteatrul cercurilor de foc pe care le-a aşezat în locul inimii.

Le-a împărţit în 4 părţi egale şi le-a desenat precum îî arăta oglinda stelară.

Joncţiunea planetară a numit-o ŢĂRÂNĂ şi i-a dat drumul să umble şi să se unească cu cerurile într-un singur punct.

Punctul de sprijin l-a aşezat în locul nebunului de alb şi l-a învăţat diagonala firescului.

Când s-a ridicat în dreptu-i şi l-a strigat, nu i-a răspuns nimeni, atunci a spart oglinda în mii de cioburi şi le-a răspândit în tot universul.

Unul dintre cioburi la Nord de rege a făcut casă de lumină cu focul şi a căzut pe prima sferă în aşteptare.
Dumnezeu a luat ţărâna şi a numit-o ADAM, apoi a suflat cu viaţă asupra-i.

 Când l-a strigat din nou, acesta i-a răspuns... însă nu mai avea oglindă să-şi priveasca ivirea.

I-a pus în mână dalta stelelor şi l-a împuternicit în creaţie.
L-a făcut sculptor şi i-a dat voia calului de alb cu puterea paşilor, sărind printre sfere.

Regele a chemat caii si tura selenară, le-a împreunat la capete şi a cerut nebunului de alb să-ngenuncheze în dreptul Kadmonului.

Umilit de aşa vrere, nebunul s-a dezis de creaţie şi a cerut regelui un ciob să se vadă.

Demiurgul şi-a aruncat înciudat brâul lacteei la picioare şi a smuls din coasta adamică un ciob de oglindă. A privit regina cum se-nalţă la poalele  copacului de lut şi i-a dat suflu pe tabla lui de şah.

 Ciob cu ciob adunat, le-a aşezat grămadă în palmă, dar când a vrut să pocnească din degete, nu a putut.

Atunci a chemat regele şi regina în faţa oglinzii i-a pus să-şi privească  imperfecţiunea şi ei au ales.

Kadmonul şi-a luat numele de sculptor:

Când a fost creat, a cerut puterea să creeze.

Când a fost iubit, a cerut puterea să iubească.

Când a fost dorit, a cerut puterea să dorească.

Când a fost strigat,  a  cerut  puterea să strige.

Când a fost chemat, a cerut puterea să cheme. 

Când a fost privit, a cerut puterea să privească.

  
S-a numit Pygmalion după ce a primit dalta creaţiei şi s-a născut din ţărână. Simţindu-se singur, Pygmalion a luat dalta şi a privit în ciobul stelar mişcarea nebunului de alb, traversând lumile pe diagonală.

Cu nebunia în braţe a sculptat steaua Elisei, i-a rotunjit lutul după legile cerului şi a rugat Demiurgul să sufle cu viaţă şi iubire.

 Ochii i se deschideau când el îi închidea, buzele  fremătau când le atingea cu răsuflarea-i, fruntea era plămădită cu grijă, parcă să nu alunge gândurile creaţiei, iar la ureche i-a şoptit numele, arcuindu-l până aproape de lobi.
Simţea bătăile inimii la fiecare alunecare a formei în mâinile lui. Când a apropiat-o de pieptul lui, a strigat-o Galateea, dându-i-se. A privit apoi susul cerului şi a rugat cerul să se-ntunece deasupra, doar Elise să-i lumineze în dreapta când o va coborî până aproape de frunte. 

Atunci a văzut ca nu-i ajunge la tâmple şi a ridicat-o pe vârfuri. I-a pus pe frunte coroană de nuferi, a acoperit-o cu frunze de dafin şi a cerut-o a lui.

Nu putea să-i asculte inima, nici gândul, dar putea să-i cuprindă călcâiul şi să-i dea puterea de-a merge spre el.

Când a deschis palma, a văzut că-i încape cu tot cu suflet, de parcă era o mogâldeaţă firavă de lumină şi zgomot, iar de-ar fi strâns-o între degete s-ar fi deşirat într-o ploaie de stele.

Era atât de mică şi plăpândă, de parcă s-ar fi răsturnat cu fiecare suflare a lui.

           A aşezat-o în dreptu-i şi a vegheat-o până la trezire. Înnebunit de-atâta frumuseţe, Pygmalion i-a sărutat ochii  şi cerul şi l-a coborât aproape de inimă, parcă crescând cu ea înăuntru.

O simţea peste tot în el, ca un fior adânc de nelinişte şi nebunie, încremenite în suflet.

Nu înţelegea cum să o aşterne lumii lui, cum să i se dăruiască, cum să o cuprindă în braţe fără s-o frângă.
O simţea peste tot şi niciunde, ca un joc nebun de lumină şi întuneric, era îngerul şi demonul lui, fiara cu colţi de fildeş care emana iubire prin toţi porii.

Îi era si nu-i era de-ajuns... 

Nebun de toropeală umedă şi foc lăuntric, îşi duse mâna la ochi înfiorat de neputinţă.
Se adânci în letargia unui vis incomplet, privind Galateea cum i se-nalţă între degete.

A înţeles atunci că ceea ce a creat este doar visul lui, un vis care a prins viaţă din iubirea divină fără ajutorul mâinilor sale, un vis care se oglindeşte-n el dar nu şi-n vrerea sa.

Mă iartă şi mă ştie nimicul înciudat,

Crezut-am cu putinţă să mă socot bărbat?

Adulmecându-ţi firea, în tine mă înclin,

Mă vreau în loc de pază, potirul tău de vin.