ADUCE CEA MAI LUNGĂ SEARĂ DE FOLK ALTERNATIV LA IAŞI
~ HAND ~a fost gazdă azi noapte pentru trupa ŢAPINARII, fapt pentru care m-am gândit să împart cu voi momentele deosebite alături de nişte oameni cu-adevărat remarcabili.
A fost un schimb cultural de impresii şi trăiri, mi-am dat seama că într-o ţară ca a noastră, mai sunt valori care nu pot fi cumpărate şi pervertite, fapt pentru care le-am strâns mâna sincer, celor de la ŢAPINARII.
Oameni simpli şi frumoşi care au reuşit în pofida condiţiilor din Pub-ul HAND, să ne încălzească sufletele, dacă la început ne-am încălzit mâinile cu o cană de ceai fierbinte.
Deşi cei de la ŢAPINARII nu-s atât de logoreici ca mine :) au rezistat eroic sub avalanşa mea de întrebări şi ce m-a surprins plăcut, a fost faptul că n-au adoptat o atitudine cosmopolită de genul metropolei - "up-nose" .
O modestie şi o fineţe cu-adevărat demnă de laudă.
NE-AU CÂNTAT ŞI NE-AU ÎNCÂNTAT
Şi ne-am scris dedicaţii ca nişte adevăraţi artişti şi am împărţit cărţi şi CD-uri, un troc inedit al frumosului şi o continuare a creaţiei, care mie una mi-a confirmat că într-o Românie superficială, doar din umbră se nasc adevăratele valori.
Se promovează atât de mult prozaicul şi ceea ce şochează, iar publicul îngurgitează atât de uşor execrabilul în tot ce se numeşte "cultură", dar nimeni nu s-a întrebat vreodată, de ce vocile care au ceva de zis nu se fac auzite, de ce adevăraţii artişti nu ies la lumină, poate că într-o bună zi se va face o selecţie la sânge şi vom putea să ne adunăm frumosul la unison, aşa cum s-a tot încercat de-a lungul timpului.
Sau poate sunt eu prea optimistă...
LUMEA DE JOS - ajunge la ŢAPINARII
Eu vă doresc un drum plin de realizări şi un public "cât mai intelectual" şi vă aştept la o nouă lansare de carte luna viitoare, în Bucureşti.
Fragment din "Şah lui Dumnezeu", Edit. Junimea, Iaşi, 2010
[Celestine]
"Se spune că în insula Cipru, insula zeiţei dragostei Venus, trăia un sculptor neîntrecut, pe nume Pygmalion (…) Veneau la el să-l admire oameni de pretutindeni şi multe fete ar fi vrut să-i fie soţie pentru că Pygmalion era foarte frumos. Insă el era dedicat trup şi suflet artei sale.
Resimţind singuratatea, Pygmalion a sculptat în fildes o fată neasmuit de frumoasă pe care a numit-o Galateea."
Şi am suflat peste tine stăpână din lut.
Nici zeii semnelor n-au modelat cerul,
Este peste potrivirea degetelor în delir.
Te-am închinat mie, Elise...
Respiră-mă!
Mi-ai poposit în braţe Elise,
Ai plâns morţii - venirea,
Şi din fildeş mi te-ai născut.
Aleasă fecioară, din zei te-am atins
Cu întorsul lumilor la picioarele tale.
M-am îmbătat cu tine.
Pe vremea când Dumnezeu aranja pe tabla de şah sorii şi planeţii, obosit de atâta entropie în creaţie, s-a hotărât să aşeze la picioarele lumii lui o oglindă cu faţa spre nevăzut.
Crâmpeie de lumină şi umbre i s-au aşezat în poală, de parcă lumile nu i-au fost căpâi, de nicăieri şi de niciunde ele au fost mereu acolo pe tabla lui de şah.
S-a oprit fără tăgadă în faţa oglinzii şi s-a privit:
Jocul de lumini i s-a stins în pleoape, mâinile lui aveau forma unor sfere perfecte, dar când s-a vrut pocnind din degete... n-a putut.
Istovit de atâta haos a ridicat oglinda, a pus-o în dreptul umerilor şi a făcut un brâu luminos în jurul taliei dintr-un mănunchi de stele, pe care l-a numit lactee.
Când şi-a privit ochiul galactic a suflat spre el cu iubire şi a lăsat privirea să coboare peste umeri, braţe şi piept, până i-a ajuns aproape de picioare, apoi a păşit!
În vortexul de lumină şi materie a creat amfiteatrul cercurilor de foc pe care le-a aşezat în locul inimii.
Le-a împărţit în 4 părţi egale şi le-a desenat precum îî arăta oglinda stelară.
Joncţiunea planetară a numit-o ŢĂRÂNĂ şi i-a dat drumul să umble şi să se unească cu cerurile într-un singur punct.
Punctul de sprijin l-a aşezat în locul nebunului de alb şi l-a învăţat diagonala firescului.
Când s-a ridicat în dreptu-i şi l-a strigat, nu i-a răspuns nimeni, atunci a spart oglinda în mii de cioburi şi le-a răspândit în tot universul.
Unul dintre cioburi la Nord de rege a făcut casă de lumină cu focul şi a căzut pe prima sferă în aşteptare. Dumnezeu a luat ţărâna şi a numit-o ADAM, apoi a suflat cu viaţă asupra-i.
Când l-a strigat din nou, acesta i-a răspuns... însă nu mai avea oglindă să-şi priveasca ivirea.
I-a pus în mână dalta stelelor şi l-a împuternicit în creaţie. L-a făcut sculptor şi i-a dat voia calului de alb cu puterea paşilor, sărind printre sfere.
Regele a chemat caii si tura selenară, le-a împreunat la capete şi a cerut nebunului de alb să-ngenuncheze în dreptul Kadmonului.
Umilit de aşa vrere, nebunul s-a dezis de creaţie şi a cerut regelui un ciob să se vadă.
Demiurgul şi-a aruncat înciudat brâul lacteei la picioare şi a smuls din coasta adamică un ciob de oglindă. A privit regina cum se-nalţă la poalele copacului de lut şi i-a dat suflu pe tabla lui de şah.
Ciob cu ciob adunat, le-a aşezat grămadă în palmă, dar când a vrut să pocnească din degete, nu a putut.
Atunci a chemat regele şi regina în faţa oglinzii i-a pus să-şi privească imperfecţiunea şi ei au ales.
Kadmonul şi-a luat numele de sculptor:
Când a fost creat, a cerut puterea să creeze.
Când a fost iubit, a cerut puterea să iubească.
Când a fost dorit, a cerut puterea să dorească.
Când a fost strigat, a cerut puterea să strige.
Când a fost chemat, a cerut puterea să cheme.
Când a fost privit, a cerut puterea să privească.
S-a numit Pygmalion după ce a primit dalta creaţiei şi s-a născut din ţărână. Simţindu-se singur, Pygmalion a luat dalta şi a privit în ciobul stelar mişcarea nebunului de alb, traversând lumile pe diagonală.
Cu nebunia în braţe a sculptat steaua Elisei, i-a rotunjit lutul după legile cerului şi a rugat Demiurgul să sufle cu viaţă şi iubire.
Ochii i se deschideau când el îi închidea, buzele fremătau când le atingea cu răsuflarea-i, fruntea era plămădită cu grijă, parcă să nu alunge gândurile creaţiei, iar la ureche i-a şoptit numele, arcuindu-l până aproape de lobi. Simţea bătăile inimii la fiecare alunecare a formei în mâinile lui. Când a apropiat-o de pieptul lui, a strigat-o Galateea, dându-i-se. A privit apoi susul cerului şi a rugat cerul să se-ntunece deasupra, doar Elise să-i lumineze în dreapta când o va coborî până aproape de frunte.
Atunci a văzut ca nu-i ajunge la tâmple şi a ridicat-o pe vârfuri. I-a pus pe frunte coroană de nuferi, a acoperit-o cu frunze de dafin şi a cerut-o a lui.
Nu putea să-i asculte inima, nici gândul, dar putea să-i cuprindă călcâiul şi să-i dea puterea de-a merge spre el.
Când a deschis palma, a văzut că-i încape cu tot cu suflet, de parcă era o mogâldeaţă firavă de lumină şi zgomot, iar de-ar fi strâns-o între degete s-ar fi deşirat într-o ploaie de stele.
Era atât de mică şi plăpândă, de parcă s-ar fi răsturnat cu fiecare suflare a lui.
A aşezat-o în dreptu-i şi a vegheat-o până la trezire. Înnebunit de-atâta frumuseţe, Pygmalion i-a sărutat ochii şi cerul şi l-a coborât aproape de inimă, parcă crescând cu ea înăuntru.
O simţea peste tot în el, ca un fior adânc de nelinişte şi nebunie, încremenite în suflet.
Nu înţelegea cum să o aşterne lumii lui, cum să i se dăruiască, cum să o cuprindă în braţe fără s-o frângă. O simţea peste tot şi niciunde, ca un joc nebun de lumină şi întuneric, era îngerul şi demonul lui, fiara cu colţi de fildeş care emana iubire prin toţi porii.
Îi era si nu-i era de-ajuns...
Nebun de toropeală umedă şi foc lăuntric, îşi duse mâna la ochi înfiorat de neputinţă. Se adânci în letargia unui vis incomplet, privind Galateea cum i se-nalţă între degete.
A înţeles atunci că ceea ce a creat este doar visul lui, un vis care a prins viaţă din iubirea divină fără ajutorul mâinilor sale, un vis care se oglindeşte-n el dar nu şi-n vrerea sa.
Fragment din "Şah lui Dumnezeu", Edit. Junimea, Iaşi, 2010, [Celestine]
"Desine fata deum flecti sperare precando!"
"Stop hoping you will change the will of God by praying!"
"Nu mai spera ca plânsu-ţi va schimba voia zeilor"
(Vergiliu, Eneida, versetul 6)
"Theou Yios Soter - poate fi asociat cu mitul biblic în care Iisus implineşte minunea parabolei "pâinea şi peştele", sau cu ospăţul celor 7 discipoli după rezurecţie, pe ţărmul mării Galileei.
În greacă simbolul peştelui poate fi extrapolat în diverse forme, aşa cum în discursul lui, împăratul Constantin avea să numească Theou Yios Soter - "Ad coetum Sanctorum", ceea ce numim noi - Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul."
I= Iisus
CH= Hristos
TH= Theos-Dumnezeul
U= Fiul
S= Salvatorul
"Mai târziu, credincioşii lui Iisus şi-au luat numele de "micii peşti", prin asociere cu botezul, de ce nu, a naşterii celui uns în apă.
Să nu uităm că mesagerul a venit înainte de Era Peştilor, care începe după dispariţia lumii antice; Era zodiacală a Peştilor a început cu aproximaţie în 282 e.n., Eră care aduce o mutaţie astrologică de proporţie şi simbolizează sfârşitul unui mare ciclu cosmic, de cca. 25.920 ani, care va debuta cu Era Vărsătorului, undeva în 2442."
"Creştinismul rămâne o religie a Erei Peştilor, dând simbolului conotaţii puternice, precum sacrificiul suprem, spiritualitate şi altruism, ca o adevărată corespondenţă cu iubirea şi credinţa - cel puţin aşa s-a vrut a fi - lucru care devine o rampă de lansare spre evoluţie, prin înţelegerea iubirii desăvârşite, care ne va ajuta ca specie să intrăm în Era Vărsătorului, mai independenţi, conectaţi la o lumină interioară, asumându-ne propriul destin."
Pregătirea speciei noastre sub semnul autentic al peştilor nu face decăt să ne proiecteze într-un cadru premeditat al comunicării prin unde, frecvenţă şi rezonanţă - care nu e altceva decât capacitatea iubirii din noi înşine.
Să ne gândim în afara contextului simbolic: ce s-a întâmplat cu omenirea după 1997?
Oamenii dorm din ce în ce mai puţin, preocupările lor sunt mai mult de natură spirituală, întrebările şi căutările lor parcurg acelaşi făgaş invizibil, încep să iasă la lumină din ce în ce mai mulţi maeştri spirituali, chiar dacă nu toţi îşi asumă corect titulatura, însă cu toţii direcţionează aceleaşi căutări.
Aşadar, 1997 devine practic începutul perioadei de tranziţie între Era Peştilor şi cea a Vărsătorului, fapt pentru care se simte o mai mare conexiune între oameni, o comunicare interioară mai intensă, o recunoaştere a semenilor la nivel de meta-limbaj, perioadă care manifestă o puternică dezvoltare a spiritualităţii la scară planetară.
Avem accesul la informaţii net superioare; armonizarea cosmogenetică prin frecvenţă; trecerea invizibilului în vizibil; lumea e construită holografic pe nivele de realitate; recunoaştem partea apartenentă întregului; partea care generează întregul; întoarcerea omului la Conştiinţă.
MUTATIS MUTANDIS
Dacă simbolul peştelui ne anunţă schimbarea şi ne pregăteşte pentru cunoaşterea autentică, ştiinţa va progresa şi ea, ne vom rupe de orice dogmă, prozeliţii nu vor mai exista, încep să mijească valorile interioare şi odată cu ele avem acces la lumina noastră interioară, vom fi conştienţi de alegerile noastre dinainte de naştere, ni le vom asuma, nu ne vom mai simţi constrânşi de sistem, iar calea eficientă de comunicare şi interconectare se va face prin intermediul undelor şi vibraţiilor energetice.
Dacă acum ne găsim sub cupola sacrificiului suprem şi a selecţiei în masă la nivel meta-informaţional, în Era care urmează nu vom mai fi spectatori în faţa cunoaşterii şi libertăţii, ci vom avea frâurile celor două, important e să ne folosim înţelept de ele.
Tot zbuciumul lumii noastre de acum, nedirecţia, oboseala, saturaţia, golul interacţiunilor lumeşti şi dincolo de om, lipsa conştientizării sinelui, egoismul uman, vor abdica toate în faţa unor transformări uriaşe, piramida maslowiană iese din circuitul priorităţilor, asistând astfel la o restabilire a echilibrului economic al lumii, nu vom mai fi conduşi de sistemul individual pe ideea profitului în faţa bunăstării.
Sună utopic poate, atât de ideal o să spuneţi... dar dacă ne gândim obiectiv, pământul nici la ora actuală nu duce lipsă de resurse, însă ceea ce face să apară inegalitatea între mase, este structura sistemului organizaţional al unei societăţi conduse la nivel de interese, pe scenă înaltă.
Nu mai e nevoie să dăm la o parte cortina masoneriei, se ştie că această lume nu este tocmai o lume întru iubirea de om şi oameni, astfel că oricât de tare am agita apele, suntem o specie complăcută la moment.
Optimismul meu are fundamente anecdotice în contextul dat, dar dacă pornesc de la premisa că omul nu este întâmplător în universul ăsta, pot miza pe capacitatea speciei noastre de a găsi propriul drum spre conştiinţa sinelui, fără a avea nevoie de un model inefabil şi autoritar deasupra.
Suntem o specie care şi-a asumat din start ciobanul şi turma, nu cred că o schimbare se va întâmpla prin revoltă sau/şi oponenţă, mai ales că istoria şi-a spus cuvântul de N ori, în privinţa asta şi până la ora actuală, nici o revoltă, război, sacrificiu sau calamitate, nu a adus vreo schimbare în noi înşine.
ΙΧΘΥΣ
Iată de ce simbolul peştelui poate fi o "hrană spirituală" suplinită de către "Salvatorul Sfinţilor", fiind de cele mai multe ori asociat cu o ancoră, iar mai târziu peştele vine ca reprezentaţie a delfinului, un bun prieten al omului, o fiinţă empatică.
Acest laitmotiv des întâlnit în biblie, rezonează puternic şi deloc întâmplător cu matricea universului şi evenimentele care au loc sub accest "pattern".
Dacă ar fi să vorbim despre influenţele semnului asupra asemănărilor dobândite, vom trăi un impact frontal.
ICHTYUS - SEMNUL INFINIT
"Ţinând cont de învăţăturile Kabbalahei, există 4 lumi.
Aceste lumi aparţin lumii primordiale formând universul.
Esenţa divină cunoaşte 3 nivele de manifestare:
YACHID - ECHAD - KADMON, toate trei se găsesc în procesul creaţiei divine: TZIMTZUM.
Vorbim aici de procesul comprimării energiei până la stadiul de substanţă - OMUL PRIMORDIAL - ADAM KADMON.
Conform teoriei Corzilor, Dumnezeu este o undă, în componenţa căreia găsim alte unde armonice, astfel că orice creaţie divină este o sinergie, iar unda fundamentală armonică divină, e reprezentaţia sacră a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh." La nivelul informaţiei divine, lumea materială ar trebui să îndeplinească aceleaşi legi, pentru că ceea ce se presupune a exista sus, există şi jos. Sistemul realităţii materiale însă, nu coincide cu reprezentaţia dată de meta-structura matricei divine. Reprezentaţiile socio-sistemice, fie ele de natură ştiinţifică, religioasă, sau spirituală, ar trebui să se armonizeze conform creaţiei undelor divine. Această armonie nu există, deşi omul este CHIP pentru cosmos şi preia din legile lui. Putem să facem o trimitere simplă la univers ca şi creaţie exteriorizată, iar această autoscopie divină să ducă practic la un efect creator nou:
CREAŢIA ÎN OGLINDĂ O analogie la creaţia în oglindă poate fi o expresia autoscopică a divinităţii care nu poate să se exteriorizeze fără a se privi din afară, iată de ce creaţia divină este o reflexie a ceea ce numim autentic.
Poziţia divină în faţa creaţiei este creatorul însuşi, iar masterplan-ul devine practic libertatea creaţiei în mâinile creatorului.
Aparent "The Mirror Effect" poate duce la un paradox:
Senzaţia unui liber arbitru dirijat din spatele scenei, deşi creatorul însuşi îşi vrea creaţia liberă, cu capacitatea de alegere. Asta a făcut să apară oglinda pe nivele.
Întâi ascensiunea în creaţie apoi căderea în omul primordial:
Simbolul Omului Primordial-Adam Kadmon este una din marile creaţii divine în oglindă, dar dacă privim reflexia creaţiei în Om, aşa cum ne arată şi o parte din Vede,- Upanişadele, descrie omul frust, ca fiind complex de informaţii cosmice din care e formată lumea.
Anatomia cosmosului este practic exteriorizarea lui în substanţă şi materie, însă chintesenţa divină rămâne intactă.
MACRO-ANTHROPOS
Universul este oglindirea macro în micro, o performanţă inedită a creatorului de a-şi manifesta lumea creaţiei în creaţia lumii. La nivel de macrogeneză am putea să fotografiem în spaţiu un Dumnezeu care s-a vrut ieşit în afară.
Efectul autoscopic nu îl întâlnim numai sus, el apare în creaţia care creează la randu-i.
Omul are potenţa egală de a crea sub aceleaşi legi ca şi creatorul însuşi. Termenul de autoscopie apare în afara conotaţiei lui proprii (ca fiind un patologism la origine),aici vorbim de fapt, ca un act de exteriorizare prin creaţie.
~ După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu~
De aici deducem similaritatea, proiecţia, reflexia, efectul de oglindă, vibraţia în formă, macro în micro, cosmos în refacere, memorie informaţională în câmp, urcarea în coborâre, Dumnezeul creat din creaţie.
EIN SOF
Ebraică pt: fără sfârşit, esenţa de nepătruns, inaccesibilă, în teologia iudaică a Cabalei.
Este cea mai pură şi distinsă formă a divinităţii, scheletul primordial al cosmosului pe care se sprijină lumile. Dacă am compara aceste terminologii sacre cu o simplă picătură de apă şi am încerca să trecem picătura de apă prin toate stările ei de agregare, am înţelege că asistăm la un proces de desacralizare a formei, proces care ne stă la îndemână, odată ce suntem parte principală din matrice. Se pare că omul a ales să se rupă de divinitate, să-şi autocreeze starea de agregare, însă a omis ceva în libertatea decadenţei lui: Indiferent de forma luată a picăturii aflate în metamorfoză - tot apa rămâne în consistenţa ei. Chiar dacă alegem să ne dezicem de creator prin libertatea de a ne asuma faptele şi reconstrucţia, nu vom putea niciodată să ne dezicem de chintesenţa divină. Aşa ceva este imposibil - cosmosul ar deveni din creator o simplă creaţie întâmplătoare, iar noi doar firicele de praf apărute din neant. Kadmon este practic un simbol al manoperei divine, o trecere în firescul lumii ca şi proiecţie similară a evidentului. Suntem particulă divină care rezonează odată cu începutul şi sfârşitul ei, tocmai asta îî dă voie la un început şi un sfârşit continuu, repetitiv, fără oprire. Dacă Kadmonul este o continuitate in Era Peştelui, atunci transformările începutului până în prezent sunt mai mult decât vizibile. Evoluţia noastră din Adam Kadmon este însăşi cheia regeneratoare a creatorului care-şi reconstruieşte manopera eşuată. Adam a fost perfect, volens-nolens, Adam va tinde mereu spre perfecţiune, iată de ce specia noastră este oglinda cosmosului, lumea noastră asijderea, toate sunt îngemănate în formatul unei oglinzi prin care Dumnzeu a avut grijă să se privească cu iubire când şi-a dat formă. Dacă în constituţia lui, iubirea este unda regeneratoare a nucleului, atunci citoplasma e firesc să se găsească în continuă transformare. Peştele va trece în Vărsător, aşadar Kadmon intră pe un alt nivel de realitate, de astă dată cu o treaptă mai sus, fapt pentru care, creatorul se va apropia şi mai mult de oglindă. Particulele se adună, cioburile se refac, încet-încet, reîntregim creaţia. La baza procesului de refacere cosmică stă unda fundamentală a iubirii, a cărei frecvenţă ordonează cosmosul pe toate nivelele de realitate. Ochiul anatomic uman este de fapt începutul creaţiei, găsim noţiunea despre el şi-n emanaţia primordială şi fără de capăt - Ein Sof, când creatorul îşi priveşte creaţia, luând formă în întreg cosmosul. Iată de ce orice parte anatomică umană este de fapt o reinformare a cosmosului în reconstrucţie, aşadar Kadmon este începutul dispersării şi reîntregirii creaţiei. Dacă Peştele este constituentul salvării prin apă, cu apă, din apă - atunci Arca, Moise, sunt doar structuri ale unei repetiţii în matrice, pentru ca totul converge dintr-un punct spre întreg, pentru a deveni iarăşi punct. Şi dacă în circuitul ăsta sinuos totul se reduce la o simplă ÎNTOARCERE LA PUNCT, atunci Kadmonul devine din creaţia eşuată, puterea noastră de a ne autocrea la loc.
ÎNTOARCEREA LA PUNCT
=> Creaţia sinelui înseamnă reconstituirea creaţiei sacre, aşadar Iubirea desemnează oglinda creatorului, îi dă nume. Cel ce nu iubeşte – Nu are nume!
NB. -Informaţiile de mai sus aflate între ghilimele sunt traduceri si parafrazari din diverse web site-uri ce trateaza subiecte ontologice, unele dintre ele cuprinzând date astrologice revelate.
