EPECTAZĂ

Mi-e plin de cioburi prin păr

Prezenţa lunii...

Epifanie de culori la naşterea unui cer

Desenat în nisip.

Ţi se prind de mâini păsări de zi.
Le aduni, le aşezi, le petreci  zborul.

Stabilopozii genelor împotriva lacrimilor

De primăvară târzie...

Drumul dinspre mine s-a sfârşit.

Întoarcere în sticlă.

Mi-e frică de cel ce nu mă vede! 

Oh, cerule... nu coborî, 

Că de m-acoperi, nu mă mai văd

Şi am să zbor.


A intra nu cere chei...

Ce să aleg din adevăr?

Aleg crudul verdelui,

Când pe drumul irosirilor

Mi-ai devenit toamnă.


Nu tot ce are ochi - vede.
De ce mă obligi să-ţi scot ochii 
Să ţi-i aşez în locul înciudării.

Ţi-am îmblânzit oasele 

Şi ţi-am pictat obrajii cu lacrimi.

Ventricul lipsă:
În legătura sufletelor avem un soare. 

Atâta durere rezemată de mine

Şi o cresc.

O cresc ca pe o sămânţă înfometată 

De rădăcini în pământ.

Sunt atât de rece în mâinile rănilor

Şi atât de caldă la vindecarea lor.

Îţi strâng durerea şi o fac semn de carte, 

Pentru ultima pagină din tine.

Epectază.

De ce doare moartea când mă ademeneşte să-i las

Pământul meu la picioare.

Îmi intorc spatele şi-i aparţin.

Candva am să plec atât de departe,

Cât să-mi fie dor să mă strig înapoi.

Ameniţarea eului pe frânghie, 

Publicul aşteaptă urletul mut.

De ce avem patru vieţi? 

Unu, doi, trei, patru...

Joc nebun de stele aşezate pe coapsa mea.

Le-am ciuntit la capete de-atâta amar,

Pe cerul gurii.

Le-am cântat de nouă ori nerostirea.

Şi furnicile se roagă...

Când mă respiri.

Suntem plămânii universului, 

Ce pluteşte pe o bucată de iarbă

Când ne jucăm cu soarele.