COLIVIA ONIRICĂ

Daţi drumul păsărilor din mine...

Le-am înecat cu lacrimi,

Când am bătut din gene... zborului.

De ce sunt patru pereţi?

Patru pârghii de lumină încolăcindu-mi-se rotundului.

Un ochi de ceară aprins a străpuns...

Din trei magi s-a născut ploaia albă.

Pe cerul fluturilor fără aripi 
Am altoit visul.

Acolo am prins mâna de firul ierbii şi te-am nins.

Am devoalat dimineţile pe buzele tale,

Când ai prisosit la sânu-mi păsări smulse inversului salt.

Am păşit înapoia-ţi.

 

Te-am desenat cu lacrimi de violet amărui,

Din vârful rupt de culoare şi dor am învins marginile.

Vroiam să mi te mişti pe o foaie albă,

Să-mi dansezi în ploaia unei peniţe nebune de veşnicie.

Erai frumos pe cerul cartonat şi moale al absurdului...

Acolo m-ai sărutat prima oară.

Indicibilei fericiri i-am desenat ochi.

M-a privit repetându-mă.

De câte ori să mă desenez fericită?

Strigă-mă... când dau paginile,

Ţipă din puncte şi linii întoarcerea mea.

Uită-mă în recele palmelor când mă ştergi.

Adu-mă-napoi când visul ţi-a rămas gol,

În aşternutul unei primăveri micotice
A plouat cu tine.

O gripă acidă de sufocare în plămănii facerii, 

M-a respirat din urmă, mi-a mişcat adevărul,

Când m-am vândut mie.

[...]  am ucis gândul în vis 
şi am visat să nu mă mai trezesc niciodată.