Mi-e plin de cioburi prin păr
Prezenţa lunii...
Epifanie de culori la naşterea unui cer
Desenat în nisip.
Ţi se prind de mâini păsări de zi.
Le aduni, le aşezi, le petreci zborul.
Le aduni, le aşezi, le petreci zborul.
Stabilopozii genelor împotriva lacrimilor
De primăvară târzie...
Drumul dinspre mine s-a sfârşit.
Întoarcere în sticlă.
Mi-e frică de cel ce nu mă vede!
Oh, cerule... nu coborî,
Că de m-acoperi, nu mă mai văd
Şi am să zbor.
A intra nu cere chei...
A intra nu cere chei...
Ce să aleg din adevăr?
Aleg crudul verdelui,
Când pe drumul irosirilor
Mi-ai devenit toamnă.
Nu tot ce are ochi - vede.
De ce mă obligi să-ţi scot ochii
Să ţi-i aşez în locul înciudării.
Nu tot ce are ochi - vede.
De ce mă obligi să-ţi scot ochii
Să ţi-i aşez în locul înciudării.
Ţi-am îmblânzit oasele
Şi ţi-am pictat obrajii cu lacrimi.
Ventricul lipsă:
În legătura sufletelor avem un soare.
În legătura sufletelor avem un soare.
Atâta durere rezemată de mine
Şi o cresc.
O cresc ca pe o sămânţă înfometată
De rădăcini în pământ.
Sunt atât de rece în mâinile rănilor
Şi atât de caldă la vindecarea lor.
Îţi strâng durerea şi o fac semn de carte,
Pentru ultima pagină din tine.
Epectază.
De ce doare moartea când mă ademeneşte să-i las
Pământul meu la picioare.
Îmi intorc spatele şi-i aparţin.
Candva am să plec atât de departe,
Cât să-mi fie dor să mă strig înapoi.
Ameniţarea eului pe frânghie,
Publicul aşteaptă urletul mut.
De ce avem patru vieţi?
Unu, doi, trei, patru...
Joc nebun de stele aşezate pe coapsa mea.
Le-am ciuntit la capete de-atâta amar,
Pe cerul gurii.
Le-am cântat de nouă ori nerostirea.
Şi furnicile se roagă...
Când mă respiri.
Suntem plămânii universului,
Ce pluteşte pe o bucată de iarbă
