COPILĂRIA: ADEVĂRUL LUMILOR SAU NEGAREA?

Fragment "Şah lui Dumnezeu", 
Edit. Junimea, Iaşi, 2010
by Celestine

NU EXISTĂ VINOVĂŢIE, 

DOAR ATRIBUTELE NEACCEPTĂRII

- Mami, mami, îmi dai voie să mă uit la desene animate?

- Nu dragul meu, e târziu, e ora copiilor să doarmă.

- Mami, azi noapte l-am visat iar pe nenea ală care vine mereu la pat în fiecare noapte şi-mi vorbeşte.

- Care nene, scumpul meu?

- Ăla mami, de îmi leagănă mereu patul când dorm şi are ochii aşa roşii şi unghiile lungi şi mereu îmi zice că a venit să ma ia cu el.

- Vorbeşti prostii, dragul meu. Nu e nici un nene, e doar un vis urât, copii când sunt mici îşi imaginează tot felul de lucruri, hai la culcare.

- Dar mami, e acolo după uşă, îl vezi?

-Hai că deja mă scoţi din sărite, treci imediat la culcare sau mâine eşti pedepsit şi nu mai ieşi la joacă toată ziua!

Câţi dintre voi se regăsesc în dialogul de mai sus?
Mai bine zis, câţi dintre voi au căutat o confirmare a ceea ce trăiau în copilărie?
Întorceţi-vă în trecut, acolo unde vi s-au oprit visele, imaginaţia, meta-trăirile, regresiile, conexiunile voastre cu  alte lumi, decalajele faţă de raţiune, neimplicarea voastră într-un anumit sistem, acceptarea unei realităţi în care astăzi, nu vă regăsiţi.Se spune că vârsta maximă a reamintirii este 3 ani, deşi unii vorbesc despre anamneză până la cca. 7 ani, însă fiecare dintre noi ne naştem cu un bagaj informaţional al revenirii noastre în realitatea asta, bagaj nealterat de amnezia cu care creştem, ne educăm şi formăm.
Un copil are capacitatea maximă a deschiderii şi perceperii realităţii date, fără să-şi activeze partea raţională, fără să voaleze filmul clar al regresiilor cu care el asimilează imagini suprapuse altor lumi.



Câţi dintre voi, azi părinţi, dau libertatea de manifestare copiilor până la cota imaginaţiei, cum o numiţi voi, fără să le judece pornirile, fără să le blocheze realitatea lor, fără să le nege revoluţia zborului lor?
Cine sunt "boguşii" copilăriei voastre?
Pot fi zmei, balauri, îngeri, nave spaţiale, monştri, planete, sunete ciudate, obiecte apărute de nicăieri, simboluri neexplicate, zgomote, diverse umbre, penumbre, forme şi lista poate continua. 
Toate vin în contradicţie cu sistemul actual de percepere a realităţii noastre.
Ce fac părinţii când copilul se teme de întuneric, de "Bau-Bau", de anumite duhuri sau voci auzite de ei?
Reprimă izbucnirea copilului dacă nu o pot înţelege, accepta, recunoaşte la ei înşişi.
Până aici circuitul e firesc, părinţii uită la rândul lor că au avut portaluri deschise când erau de aceeaşi vârstă, deşi nu au fost crezuţi, înţeleşi, fapt pentru care activăm partea raţională pentru a ne include în limitele normalităţii date.

Ce s-ar întâmpla însă dacă nu am reacţiona conform spuselor de mai sus, dacă am încerca să privim realitatea prin ochii lor, dacă am părăsi segmentul sistemului în care ne-am format, dacă am renunţa un pic la partea cognitivă si logică a lucrurilor şi am empatiza cu trăirile lor?
Am trăi practic o realitate nouă, greu de acceptat, care nu ar coincide cu cea actuală, nu s-ar complace ei, ne-ar rejecta din prezentul formelor vag percepute şi am călători alături de ei în lumi în care nici nu credeam cu putinţă că există.
Câţi dintre voi îşi lasă copii liberi în manifestare, vise, dorinţe, exprimare, aspiraţie?
Câţi dintre voi le induc meserii, sau greşeli personale pentru a fi retrăite prin prisma lor, pentru a fi iertate prin ei.
Câţi au creat în copii ceea ce n-au reuşit niciodată în ei înşişi?
Câţi le impun să crească după norme şi obiceiuri interzise la vremea lor?
Le opresc pornirile imaginaţiei, considerându-i mici şi necunoscători.

Ce aţi face dacă copilul vostru ar veni într-o dimineaţă şi v-ar spune că nu doreşte să meargă la grădiniţă, şcoală, pentru că o consideră inutilă, iar ca motivaţie dată, ar fi un răspuns total nepotrivit sistemului de valori cu care sunteti deja obinuiţi:

- Mami, mami, nenea din vis mă învaţă orice vreau să ştiu, mi-a zis că nu îmi trebuie şcoală.

Uite ce m-a ajutat să desenez, ia uite cum pot lipi linguriţa de frunte, ia uite mami, se mişcă obiectele pe masă singure, când mă uit la ele.

- Mami, mami, dacă vreau pot să îl pun pe nenea să te ajute să nu mai plângi dimineaţa când pleacă tati, mi-a zis că el poate să ne aducă alt tătic.

- Mami, mami, la mine în pat stau mereu nişte omuleţi sclipitori care îmi zic cum mă păzesc de copiii care râd de mine la şcoală, mi-au dat o baghetă cu care pot să fiu invizibil în faţa lor.

- Mami, mami, mi-a zis nenea de sub pătură, că o să fiu aviator când cresc mare şi voi vedea toate planetele ălea de mi le arată în fiecare noapte.

- Vorbeşti prostii, te dă mama la pian, să înveţi să cânţi, să-ţi iasă prostiile din cap.

 Orice psiholog ar găsi explicaţia manifestărilor lor şi bineînţeles o rezolvare, nu?
V-aţi întrebat vreodată de ce copiii voştri nu păţesc nimic când cad şi se lovesc într-un colţ de masă, de pe un scăunel sau orice altceva?
Ştiaţi că cea mai mare protecţie apare când nu activaţi partea raţională?
Tot ce înseamă raţiune, înseamnă proiectarea fricii şi identificarea cu ea, fapt pentru care ne îndepărtăm de la protecţia noastră nativă, ceea ce copiii până la 3 ani nu fac. Noi suntem însă deviaţi de orice impuls raţional, impuls care de altfel nu există la ei; manifestarea lor este fără temere sau prevenire, având sursa protecţiei lor, activă.
Dacă un copil are toate resursele şi elementele necesare protecţiei nealterate de spectrul raţiunii, dar şi capacitatea deschiderii spre dimensiuni şi spaţii imperceptibile nouă, atunci întrebaţi-vă de ce le înăbuşiţi trăirile, de ce le diminuaţi zborul, de ce le blocaţi deschiderea spre alte lumi?

Nu cumva din teama incompatibilităţii cu sistemul normalităţii în care v-aţi format?
Ce ar însemna să ascultaţi un copil, să-i daţi credit în faţa maturităţii şi experienţelor voastre de până acum?
Cum s-ar împăca asta cu realitatea deja formată, cu sistemul unitar şi rigid în care nimic nu are voie să fie suprapus?
Ar fi un copil anormal, neobişnuit, în faţa celorlalţi, ar fi o ciudaţenie fără protecţie în lumea care se ghidează după "tot ce este evident, există - tot ce nu poate fi demonstrat, ţine doar de imaginaţie"!
Gândiţi-vă că fiecare dintre aceşti copii aţi fost voi înşivă, dar sistemul v-a dat amnezia cu care aţi ales deja un traseu al acceptării voastre, ca fiind nişte indivizi normali, într-o societate aparent normală.

Dacă societatea asta ar fi atât de normală, de ce nu putem modifica nimic în cursul ei firesc de evoluţie?
De ce de-atâtea secole nu putem schimba istorii, mentalităţi, gândiri, dogme, principii?


De ce orice vine ca fiind nou, neimaîntâlnit, nedemonstrat, tinde spre a deforma percepţiile noastre deja uzate, dar bine sedimentate de-atâtea veacuri, de ce ne e teamă de acest "Nou", judecându-l ca fiind anormal, nefiresc, nepotrivit, periculos, deviant?
Cred că fiecare dintre voi ştie de ce, continuăm însă să negăm totul, să ne minţim sinele cu realităţi menite să ne menţină pe linia aşa-zisei normalităţi.
Avem pilde şi semne rămase, avem mesagerii trecuturilor, avem chiar şi un Mesia care a fost bătut în cuie pentru că a vrut să schimbe sistemul în care ne complacem de sute şi mii de ani.
Ce ştim azi despre el?
Că a fost iubitor de oameni, i-am ridicat şi temple, dar cei ce l-au pus pe cruce, ne învaţă azi despre el!
Nu e ironic?
Mai mult de-atât, mergem la biserică, ne rugăm, ascultăm până şi slujbele de "mantuire" ale acelora care au înăbuşit adevărul, au anihilat ideea de Nou, dar azi, ei sunt adepţii sistemului normal în care suntem învăţaţi de mici să-l acceptăm. 

Deşi ştim toate astea, deşi trăim antagonismul realităţilor, continuăm să ne complacem "normalităţii", să ne creştem copiii în spiritul ăsta, să-i educăm şi să-i formăm contrar trărilor şi simţirilor noastre, contrar adevărului care mocneşte în fiecare din noi şi în loc să-l lăsăm sa erupă, ne minţim fiinţa, negăm tot ceea ce sufletul ne cere a descoperi Nou, în noi înşine şi vă întreb din nou: dacă tot ce formăm şi creăm nu vine din amintirea copilului din noi, cum putem să ne învăţăm copiii despre adevăr, smerenie, dăruire, recunoaştere şi acceptare a ceea ce cândva am fost cu toţii, cum putem să le vorbim despre iubire, când prima mărturie a conştiinţei iubirii - e adevărul însuşi?

 Ce veleităţi să recunoaştem în noi înşine, cum să vorbim despre evoluţie, acceptare, progres, când sistemul în care trăim nu aderă la binele comun, ci doar la binele individual?
Despre ce schimbare scriu înaintaşii noştri, despre ce pace şi armonie le vorbim copiilor noştri, când prima lecţie pe care ar trebui să le-o spunem e una curajoasă:

Dragi copii, 

Lumea voastră e cea adevărată, dar când o să creşteţi mari va trebui să renunţaţi la ea, de vreţi să fiţi acceptaţi  pe o planetă destinată aceleiaşi greşeli repetate - UMANITATEA.

Închideţi-vă ochii înspre adevăr, ca să vă reîntoarceţi mereu de unde aţi plecat - adică "NICĂIERI".