DARUL DIVIN

 Fragment din volumul: "dumnezeu e simplu... de ce-l faci dumnezei",  Edit. Studis,  Iaşi,  2008  

by Celestine

        A fost odată un om care avea trei fii. Unul era prost, altul era urât, iar ultimul era orb. Şi omul ăla i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru împarţirea făcută şi i-a zis: 

     - Dumnezeul meu, mi-ai dat trei fii şi toţi înzestraţi cu bunătatea ta... şi de ce lumea asta nu-i place, dacă ei de la tine au luat tot? 

      - Om bun, oamenii nu de la mine şi-au luat darul, dar tu fii pe pace că toţi trei vor ajunge să le dea şi celor din jur ce au ei. Când omu’ îşi aştepta ceasul din urmă, chemă pe cel prost şi zise: 

     - Fiule, Dumnezeu care te-a iubit, ţi-a dat un mare dar. Ai grijă de-l dăruieşte la toţi din jur, să se bucure de tine şi de prostia ta!

    - Bine tată, răspunse feciorul şi plecă la fel de prost cum venise. Apoi bătrânu’ chemă şi pe cel urât şi zise: 

   - Mă uit la tine fiule, mi-a fost dat… să te văd cât de spurcat eşti ca o hidoşenie nemaivăzută. 

Fă bine să dai în jurul tău darul, să se bucure şi alţii că nu eşti printre cei aleşi… să fie toţi precum tine. 

    - Bine tată, zise urâţenia şi plecă la fel de urât cum venise.

    Cu ultima suflare bătranu’ chemă şi pe cel orb şi-i spuse:

    - Tu fiule, care mă vezi cum vede cioara oul din cuib… ai venit ultimul pe această lume şi ultimul vei pleca cu darul tău, dar nu uita să fii blând şi supus, cel de sus vrea să-l împarţi cu toată lumea, să se bucure şi ei de nevăzutul lumii şi să te iubească cu orbirea cerului şi pământului.

    - Da tată, zise feciorul şi plecă la fel de orb cum venise. 

   Anii trecură şi primul fecior găsi o muiere blândă şi şezătoare ca toate muierile de ogradă şi-i lăsă şi ei darul prostiei cât să-i aducă pe lume un fecioraş, la fel de prost şi întunecat la minte. Tot satul se minuna de bogăţia prostului şi mai că a doua a zi se puseră cu toţii să vină la dânsu' să-l intrebe, cum de făcu să prostească cea mai frumoasă şi bogată fată din sat?

   ”Cu ajutorul lu’ Dumnezeu”, le spuse prostovanu’, dând din darul lui şi numa’ ce începuse satul să colcăie de prostie şi fericiţi fură de atâta milostenie din ceruri şi le curgeau bani de peste tot şi nimeni nu ştia a ocârî, urî sau ponegri, cum toţi erau la fel de îndăruiţi cu nepricepere.

     În anul următor hidoşenia ieşi in târg cu o vacă şi cum merse el aşa, numa’ ce întâlni un boier care cu mâna pironită la ochi, tot freca coşmarul ăla de imagine…

     Hidoşenia întrebă:

    - De ce te-acoperi om frumos, bogat eşti, frumos eşti şi toate ce-ţi doreşti de la lume în văzul lor?”

    - Da urâtule, dar ce folos că sunt, dacă nimeni nu mă vede. Iaca tu aşa urât cum eşti, mi-acopăr ochii de atâta străfulgerare, cum de-aş putea şi eu să zdruncin satul ista din temelii, cum faci tu cu urâţenia ta?

      Atunci urâţenia îi zise:

    - De vrei să fii văzut şi prigonit în tot târgul… Dumnezeu te va ajuta cu daru’ şi-i dărui şi lui tâlcul hidoşeniei şi numa’ de nu începu satu’ să se vaite, să urle, să strige şi să huiască la văzul boierului şi fericit mai era boieru’ de atâta atenţie neprihănită şi dărui daru’ lui la tot satu’, de incepu’ lumea a se ocarî şi fulgera cu urlete şi ură câinească şi toată lumea se bucura de văzul lor.

      Un an mai târziu când peste sat odihnea liniştită prostia şi urâţenia, orbul se hotărî să iasă cu încredere în lume, să priceapă şi el nebunia celor nevăzute de el. Şi cum mergea el prin pădure, numa’ ce întâlni un vânător:

      - Bună ziua om bun. Acesta din urmă îi zise:

    - Ce-mi vorbeşti aşa de sus, omule? De ce nu-ţi acoperi privirea la văzul meu? Oare nu-s demn de poticnirea strigătului şi urii înspre hidoşenia mea? 

      Atunci orbul se apropie şi mai mult zicând:

    - D’apăi ce înălţime m-a cuprins vânătorule, când ochiul meu “aude” aşa o vorbă ş’apoi cum să acopăr ochiu’ de atâta minunăţie nemaivăzută, când nu ştiu a vedea frumuseţea şi urâţenia umană. Luminat de neauzitele vorbe până atunci, vânătorul prostovan şi urât se apropie de orb şi-i zise:

    - Şi cum se face, că tu ai rămas peste tot satul ăsta, neponegrit şi atotştiutor?

     Orbul se apropie de vânător şi-i zise:

    - D’apăi Dumnezeu mi-a dat darul ista, numa’ să-l împart cu lumea întreagă, să se bucure şi ei ca şi mine, de lipsa prostiei si urâţeniei.

    - Om bun, dă-mi şi mie din tâlcul tău, să nu văz ce vede lumea şi să nu aud, ce nu înteleg. Atunci orbul îi dete şi lui neînţelesul şi nemaivăzutul şi aşa se umplu tot satul de bucuria cerească. Şi ani de zile plouă cu bani şi laude şi nimeni nu ştia de unde vin banii ăia şi vorbele alea minunate, că nimeni nu vedea in juru-i. Atunci Dumnezeu, se pogorî pe pământ şi zise omului:

          Iată raiul! 

     Aici unde prostia şi urâţenia nu se văd, aici unde ura şi invidia nu se întalnesc, vouă v-am luat văzu’ şi v-am fericit de-a pururi!

    Orbul ridică fruntea spre cer şi zise:

    - Dar de nedreptate cum să scap Doamne, când ei au vazut şi n-au ştiut, au ştiut şi n-au apreciat, iar eu n-am văzut niciodată, ce lor le-a fost luat.

     Dumnezeu se aplecă spre orb şi-i zise:

    - Ferice de tine orbule, că ochi n-ai avut pe astă lume să înţelegi neînţelesul ei, că al tau e raiul şi fericirea nevăzută! 
     Iar lor le-am dat o amintire, pe care s-o caute de-a pururi…

Creatorul si creatia, suflul peste creatie, sacrificiul pygmalionic.