PLĂȚILE KARMEI

    Am gasit intamplator acest "artificiu" dar mi s-a parut un joc interesant, chiar daca nu este pe deplin verosimil, va da de gandit. 
O mica parte din voi incepe sa reflecteze asupra situatiilor decizionale cu care va confruntati, pentru ca abosolut tot ce vi se intampla in viata asta, bun sau rau, este produsul realizarilor voastre ancestrale sau mai bine zis:  insumarea efectelor vietilor anterioare.

Desi s-ar putea sa predomine 2-ul numerologic, nu este o coincidenta, cu totii ducem in spate un "munte de egoism" pentru care ne tot nastem, in ideea diluarii ego-ului exacerbat.

Sursa testului de mai jos: CLIC AICI

 Vietile anterioare te influenteaza in prezent si tocmai de aceea e bine sa-ti cunosti lectia karmica. Sa stii ce greseli ai facut in trecut si ce sa indrepti acum. Invatand lectiile karmice, poti avea o viata implinita. Pentru asta, trebuie doar sa faci un mic exercitiu numerologic si apoi sa iei aminte.
Cifra lectiei karmice fiecarei litere din care e format numele tau ii corespunde o anume cifra, conform tabelului de mai jos.

 

A, J, S      - 1

B, K, T      - 2
 C, L, U      - 3
 D, M, V    - 4

 E, N, W   - 5
 F, O, X    - 6

G, P, Y     - 7
 H, Q, Z   - 8
  I, R         - 9

Scrie-ti numele si prenumele pe o coala alba si, sub fiecare litera, trece cifra corespunzatoare. Numele trebuie sa fie cel din certificatul de nastere, nu de casatorie! Sa spunem ca te numesti Andreea Voinescu. 

Cifrele corespunzatoare sunt, in ordine, 1, 5, 4, 9, 5, 5, 4, 6, 9, 5, 5, 1, 3, 3. 

Lipsesc 2, 7 si 8. Prin urmare, va trebui ca in aceasta viata sa indrepti greselile 2, 7 si 8 din existentele anterioare si sa urmezi exact acele lectii karmice care sa te ajute sa faci acest lucru.

Lectia 1 (nu ai in nume cifra 1)
Greselile vietilor anterioare: ai ratat multe lucruri din pricina lipsei de ambitie si determinare. Ai fi putut face mai mult pentru tine si cei din jur daca nu ai fi plecat atat de des urechea la ce spun asa-zisii prietenii.Ce sa faci in viata asta: din cauza celor intamplate in vietile anterioare, ai tendinta sa fii prea circumspecta cu cei din jur, sa-I banuiesti pe toti ca vor sa te traga pe sfoara. Trebuie sa te straduiesti sa ai mai multa incredere in tine, dar sa nu te lasi influentata de falsii prieteni. Stabileste obiective rezonabile, pe care sa le poti indeplini dozandu-ti ambitia! Pe masura ce trece vremea, propune-ti tinte mai importante si greu de atins.

Lectia 2 (nu ai in nume cifra 2)
Greselile vietilor anterioare: egoism, indiferenta. In plus, se pare ca ai calcat pe cadavre ca sa-ti atingi scopul.
Ce sa faci in viata asta: esti pusa la anumite incercari pentru a-ti putea lua revansa. Lectia ta este sa fii mai buna, sa ai multa rabdare si sa dai dovada de intelegere pentru nevoile celorlalti. Ai fost un munte de egoism, iar acum trebuie sa-ti indrepti greseala incercand sa lucrezi in echipa. Altfel, nimic nu va functiona cum trebuie.

Lectia 3 (nu ai in nume cifra 3)
Greselile vietilor anterioare: sa iei viata prea in serios nu este neaparat o greseala, dar, cand din cauza asta iti reprimi orice bucurie, gresesti si fata de tine, si fata de cei dragi. Ei bine, asta ti s-a intamplat intr-o viata anterioara.
Ce sa faci in viata asta: ca sa-ti fie bine, ar trebui sa uiti de...perfectiune. De altfel, incercarea de a face lucrurile cat mai bine iti consuma toata energia. De aceea, lectia pe care ar trebui s-o inveti acum si care te va ajuta este ca perfectiunea nu reprezinta calea spre fericire, ci dimpotriva.

Lectia 4 (nu ai in nume cifra 4)
Greselile vietilor anterioare: ai fost imprastiata, superficiala, confuza. Practic, n-ai stiut ce sa faci cu viata ta.
Ce sa faci in viata asta: ceva parca nu te lasa sa fii spontana . Este mai mult un antrenament pentru lectia karmica pe care ar trebui s-o inveti: fii mai disciplinata cu tine insati, nu lasa influentele exterioare, circumstantele sa te abata de la telul tau!

Lectia 5 (nu ai in nume cifra 5)
Greselile vietilor anterioare: frica de nou, teama de schimbare, lipsa de indrazneala, in sensul de a experimenta.
Ce sa faci in viata asta: sa dai dovada de mai multa initiativa si de entuziasm, sa ai spirit de aventura. Altfel, vietile anterioare se vor razbuna.

Lectia 6 (nu ai in nume cifra 6)
Greselile vietilor anterioare: ai fugit intotdeauna de raspundere. Ai pretins ca esti libera, dar, de fapt, i-ai ranit pe cei care te iubeau.
Ce sa faci in viata asta: trebuie sa inveti ce inseamna sinceritatea relatiilor, puterea de sacrificiu, capacitatea de a darui. Fara sa ceri nimic in schimb.

Lectia 7 (nu ai in nume cifra 7)
Greselile vietilor anterioare: ai fost daruita cu un har anume pe care nu l-ai apreciat.
Ce sa faci in viata asta: esti obligata sa te autoperfectionezi, sa-ti cauti talentul acela pierdut, pe care va trebui sa-l valorifici.

Lectia 8 (nu ai in nume cifra 8)
Greselile vietilor anterioare: banii ti se scurgeau printre degete. Ai risipit totul fara nici un fel de responsabilitate.
Ce sa faci in viata asta: va trebui sa inveti care e valoarea banilor, sa fii responsabila si sa dai socoteala pentru faptele tale. Daca nu vei face asta, intotdeauna vei avea probleme financiare greu de depasit.

Lectia 9 (nu ai in nume cifra 9)
Greselile vietilor anterioare: fara prea mult respect pentru viata celorlalti, ai facut numai ce ai vrut, influentand in mod negative destinele celor apropiati.
Ce sa faci in viata asta: va trebui sa inveti ca daruirea de sine nu inseamna neaparat un sacrificiu. Esti menita sa te dedici celor aflati in nevoie. Poate ca nu-ti dai seama deocamdata, dar altfel nu-ti vei gasi linistea.  

COPACUL DE LA MEDELENI

"Tot ce luminează 

trebuie să îndure arderea!"    

Fagmente din "dumnezeu e simplu... de ce-l faci dumnezei"

[Celestine]

       

       Eram înconjurată de verde şi miros de mucegai. Dacă te opreai puţin să priveşti pământul care fremăta în lipsa de apă şi paşi, vedeai în colţul ăla de rai, aproape diluat, deşertica imagine a unui ţinut nepăsător. 

      Ce căuta bucata aia de verde în mijlocul sterp şi ridicat al naturii, nimeni nu poate şti, dar era vocea ca de legendă al unui copac aproape domesticit de fiecare trecător, aşezat la picioarele lui.

     O după amiază fierbinte de septembrie îmi îndreptă paşii către acolo, unde lumina fâşneaţă străpungea mica pădurice din coasta unui sat bătrân, aproape de Medeleni. Era un concert vioi de apă şi foşnet, un trecut în continuă frăgezire.   Urme adânci de copaci îndragostiţi, cu manşetele apretate, ca nişte bureti nascuţi din ploaie, mă priveau.

         La o aruncătură de băţ l-am zărit.  Era gol şi trist, poate că nimeni nu-şi mai odihnise demult sufletul acolo. 
      Mă aştepta.
   M-am apropiat încet, parcă să nu distrug supremaţia norilor ascunşi după copacul  ăla. 
   Am început să plutesc şi odată cu mine totul plutea în jur: cerul, frunzele, copacii, golul ăla adulmecat de trecut.
     Totul se năruia în mine de parcă m-ar fi lăsat să conspir la neatenţia unei frunze ce avea să mi se prindă în poală.
      L-am privit, avea ochii vii.
   Atât de vii, încât pământul nu-şi mai găsea locul pe mogâldeaţa aia de cer. 
     Eram una cu vântul, eram acel leagăn răsturnat de forfotă şi zgomot, iar el vroia linişte. 
     A început să o caute cu calm in jur. Mi-a căutat ochii şi mi-a zâmbit. Avea ceva în zâmbetul ăla, o copilărie uitată, o durere nezămislită încă, o dorinţă de a poseda pădurea şi de a veghea odată cu ea, lumea mea. 

    
      Se mişca liniştit, cu aceeasi unduire verticală retezată de gravitaţia pământului. Era atât de fascinant să-l priveşti cum se leagănă la fiecare consternare a frunzelor, a vântului şi a cerului.
     De ce tot ce e frumos doare?   
    De ce simţi cum năvăleşte lumina prin piept şi în loc să urci, te agăţi bezmetic de copacul ăla şi de altul până când oboseşti de goliciune şi pustiu prin oase.
      Aşa era el... 
      Un copac îmbătrânit de atâta verde îngălbenit. 
    De ce m-a adus în povestea lui? De ce mi-a arătat frunzele unei după amiezi obişnuite?   
     Poate pentru că el vedea obişnuitul în mii de serpentine şi răşină de brad sau poate chiar în palmele lui, muncite de ierni. dar atât de vii.
     M-am aşezat în braţele-i de lemn, m-am rezemat cu fruntea de cer, am închis ochii şi am visat la El.

         Îl căutam printre frunze, în ţipătul trist şi neacordat al unor gâşte obosite, în liniştea turbată şi miruită de atâtea apusuri şi dimineţi. Mă încerca liniştea când roteam ochii prin împărăţia lui.    
       Doream să-mi prind mâna de reamul lui şi să adorm acoperită de verde, să simt cum braţele alea din lemn prind viaţă, să le simt căldura şi dansul când mă las adâncită în poala lui.
     - Să mergem, mi-a zis.
    - Hai să-ţi arăt o altă pădure. Eram fascinată de vietăţile ce i se căţărau pe braţe, zgribulindu-se sub frunze, pietrificate parcă de privirile agăţate de braţele lui. Toate aveau loc în palmă, frunzărind prin lumina zgarcită, adunată gramadă pe obrajii mei. 
      Zeci de copaci în miscare şi totusi intepeniţi la picioarele mele. Iubeau la fel de egal, verdele.

     Mi-am întors privirea spre copaci, nedumerită de atâta mişcare continuă, după ce m-am desprins de visul de lemn.
      Cum să-i zic că am mai fost acolo?
      Că fiecare dintre noi a mai fost? 
    Cum să-i zic că fiecare pas spre aşteptare, e de fapt mântuirea regăsirii? 
     Cum să-l fac să mă vadă, să mă simtă, să mă legene în plin verde?
     M-am ridicat nesupusă, cu dorinţa acută de a explora şi mai mult, de a pătrunde în lumea lui, micul lui univers din mult galben, verde şi albastru, cu firişoare de praf ce zburdau libere în tot neajunsul ăla.
       Am privit copacul în nebunia de culori şi m-am văzut aplecată spre el. Aveam mâna prinsă de un braţ puternic, înalt şi plin de căldură, care mă ţinea strâns, parcă să nu-mi piardă bătăile inimii.
     Mă legăna absurd în jocul unei alte zi, unui alt "acelaşi" unei după amiezi pline de vals şi linişte, ghemuită în mine.

 

    Nu erau braţele vegetale din cer, nici minunea din ochii lui. Era un zâmbet prin toţi porii ăia de lumină şi nedeschidere. Se vroia cu totul afară din el, iar eu i-am intins mâna.
   Ce pacat că numai în padurea mea copacii sunt îndrăgostiţi de nebunia verdelui. 
   Acele braţe puternice, adânc înfipte în pământ, erau doar o poveste din coasta unui sat bătrân, aproape de Medeleni. 
   Ce păcat că doar el a învăţat să mă iubească vertical şi niciodată nu l-am văzut să se coboare, ori de câte ori mă lua în braţe.
 

DECORPORALIZARE

 

  Ca sa îmbrăţişezi cerul,

Trebuie să fi îmbrăţişat deja pământul! 

 by Celestine

    

Fragment din "dumnezeu e simplu... de ce-l faci dumnezei" Iasi, 2008

by Celestine

      
       După lungi căutări am aflat că nimic din spaţiul desenat pentru noi nu e un început sau un sfârşit al neştiinţei noastre umane. Uitarea ne este dată si nu intamplător, noi toti cei care am luat formă, trebuie sa fim ceea ce am ales sa fim, pentru ca nu ideile revolutionare despre EVOLUTIE si alte minuni, vor aduce specia la trezire. 

     Dar este perioada in care toata lumea caută SPECIALUL fiind captivi intr-un secol al căutarii ineditului, magicului si dacă s-ar putea sa ne mai inscriem la cate un curs de yoga, shamanisme, sau alte minuni oculte, poate asa devenim meta-eroi, sau adevărate clone mesianice. 

    Scriem cărti, facem emisiuni si bloguri inaripate.

    E atat de  amuzant cum intelege specia asta curătirea si cat de mult se vorbeste despre evolutie la nivelul solului, de ai senzatia că aici e raiul si noi de fapt am căzut direct din iad. 

     Să vă zic cum era in iad?

Cei fără ochi sunt cei care vă dau viziunile!

Dumnezeu ne-a dat iubirea,

în cea mai simplă formulă: 

Omul!

Iar omul nu s-a născut vizionar, 

Ci s-a născut să Iubească!

 by Vincent Chong

         

          

      Am închis ochii pentru moment.

      Stiau ei adevărul? 

    Cei ce se numesc maestri, lucratori de lumină, sunt de fapt o mână de oameni aleşi să intrige şi să neliniştească ordinea asta umană.  
    Dar oare ordinea unui sistem şubred şi prost desenat era poarta pe care ei o deschiseseră? 
     Shambhala, Agharta, Xibalba, poartă spre lumea LOR, spre o "altfel" de lumină, nicidecum cea divină. 

     Era un ritual pentru curioşi, pentru cei care-şi scot capetele dintre pereţii neînvinşi ai goliciunii terestre. Un spital de nebuni anihilaţi sau îndopaţi cu pastile gratuite, ale desfătării sau ale uitării, orice te putea ademeni să vrei să te lasi pe mana acelor maestri care te-ar fi ajutat să călătoresti oriunde si oricand.

   Ei sunt cei veniti după profetie, ce-si vor lua puteri mesianice si vor domina lumea cu artificiile lor evolutive, aparent curative spiritual. 

   Atatea nume, care mai de care mai uschite, ciudate, neobisnuite, te fac sa crezi ca planeta albastra a devenit de fapt o planetă de "GURU" spirituali. Mă intreb la ce ne mai plangem, daca deja s-au născut "Salvatorii pentru noi toti". Ce nevoie mai avem de un Dumnezeu, că vorba aia, deja putem să ne ridicăm noi pană la el si să bem cafeaua cu el, linistiti acolo sus, pe un nouras. Pană si pe mine "mă luaseră", trezindu-mă cu aceeasi dorinta nebună de căutare a ceva ALTFEL miraculos, măret, nepămantesc.

 by Vincent Chong

        
      Mă aşezasem pe scaun fără să ripostez; am vrut să mă las în mâinile acelui om şi m-am lăsat. Era un lucrător de lumină, ce stiti voi... si incă unul mare, renumit pe la Tv si pe net, cu rating si destui prozeliti, cred ca l-a intrecut pe Nea' Osho, Mooji si alte ciupercute spirituale.

       Nu mi-a păsat că nu e drumul corect, era poate mai mult decât avusesem până atunci, o "altfel" de minciună. 

       Mi-am dorit să închid ochii, nu pentru că îmi era frică de ritualul mâinilor, ci pentru că mă vroiam dincolo de cămăruţa aia, dincolo de scaunul care mă patrona cu totul. Ştiam că e în faţa mea, ştiam că mă priveşte, dar în dansul mâinilor am uitat unde eram. 

    Am simţit o lumină puternică care mă înconjura, am deschis un pic ochii si l-am văzut cum işi legăna   mâinile în spatele meu. Era atât de ciudat să-mi simt lumina bătând din faţă, dar m-am prins cu putere de braţele scaunului şi nu le-am mai dat drumul. 

    Cercuri inegale de lumină se roteau cu acelaşi ritm în ochiul frunţii, în mii de zboruri, de suişuri şi coborâşuri, încât abia că-mi mai puteam stăpâni suflarea. 

   Mi-am simtit picioarele greoaie pe podea.

   Doream să simt pământul sub mine, să-i aparţin încă. 

  Nu eram pregătită să mă ridic din mine; lumina continua să-mi danseze pe frunte fără voia mea, podeaua era una cu braţele mele, incât picioarele se contopiseră cu întreaga materie. Nu mai stiam ce eram eu si ce era podeaua aia, nu mai stiam dacă eu luam forma ei sau ea lua forma mea.

     Am încercat să ridic picioarele departe de podea, dar începuse să-mi placă omogenizarea mea cu celelalte forme din cameră: scaun, podea, masă. 

    Totul se răsfrângea parcă în mine, cu o uşurinţă fantastică. Lumina mă ridică uşor din mine şi mă trezii în urma unui ţipăt de bucurie nemărginită.

     Râdeam.

     Râdeam in hohote. 

     Nu puteam să opresc sub nici un chip hohotele nesfârşite care ieşeau cu atâta forţă din mine. 

     Mi-amintisem: trecuseră mai bine de zece ani de când n-o mai făcusem atât de liber, dar intr-o stare perfect lucidă, am încercat să-mi prind fălcile, să-mi strivesc rânjetul necontrolat. 

    
       Am vrut să-l opresc, mi-era teamă de ce avea să se vadă în afara mea. Teamă sau rusine... nici eu nu mai stiam. 

       Ştiam că nu sunt singură si că mi se analizează cumva reacţiile, dar am continuat să râd în hohote şi să mulţumesc inconştient cuiva. Aproape că urlam din toti plămanii: TE IUBESC unei lumini atat de puternice, ce se oglindea in afara mea.

      Nu ştiam dacă e Dumnezeu sau ideea de Dumnezeu, dar vroiam să cred cu toata puterea, că cel putin ii seamană, desi eram contrariată de ideea unui Dumnezeu, care nu lumina din interior in afară, ci invers. 

     Era pe departe Dumnezeul pe care il simtisem eu, cand eram un copil. 

      Si-atunci de unde atata lumină?

    N-am deschis ochii deşi mâinile lui continuau să-mi danseze peste toată aura, dar i-am vorbit: 

       I-am spus că plec în Tibet. 

   Continua să-şi mişte mâinile, de parcă incerca să controleze ceva din mine, dar eu simteam cum ma desprind din ce in ce mai tare de scaunul ăla, fără să mai văd josul, eram deasupra unui templu, sau mai degrabă o veche mănăstire tibetană. Cu spatele la mine, într-o simplă coloană verticală, am distins câteva veşminte de un portocaliu aproape roşiatic. Erau niste călugări tibetani, care luaseră parcă forma exactă a unui zid, protejandu-i  intrarea.  

 
    Am simţit o conexiune mentală rapidă, dar nu m-am speriat de înţelegerea mea si am inceput să comunic mental, cu unul dintre ei. L-am întrebat de ce nu pot să intru şi tot la nivel mental mi s-a răspuns că nu sunt şcolită. Scolită pentru lumea lor nici nu vroiam să fiu, nu-mi doream să rămân printre ei, doream doar să intru în acea mănăstire, dar fără să stiu un scop, atunci. Erau întorşi cu spatele, in număr de cinci. Plecand de langa ei am ajuns intr-un orăsel medieval. 

       Ştiam cumva că acolo fusese cândva o piaţă şi mai ştiam de călătoria mea, că avea să se-ntâmple între două timpuri fizice: Mai precis între două dimensiuni temporale diferite: epoca medievală şi prezentul nostru. Străduţa arăta la fel dar ce făcea temporalitatea distinctă era lipsa electricităţii, care avea să lumineze poteca. 

     
       Un decor închis care facea regresia să pară fără finalitate. Eram fără îndoială intr-un stadiu de auto-regresie, dar nu aveam controlul a ceea ce se intampla cu mine. Am vrut să părăsesc acea piaţă dar nu era nici urmă de ieşire. Puteam să urc şi să cobor fără vreo anume direcţie. Alesesem să cobor un nivel mai jos şi mă găsii într-o încăpere părăsită fără ferestre si atât de goală încât aveai senzaţia că eşti într-un cavou. 

     În pragul a ceea ce se chema uşă am simţit o prezenţă, ca mai apoi să o surprind vizual. 

     O arătare ascetică, înaltă, cu un veşmânt negru terminat cu o glugă ce-i acoperea locul unde avea să fie normal, chipul. 

    Acea arătare, fără chip în schimb, îmi transmitea tot la nivel mental, să privesc in mijlocul camerei, desi era gol in jur, simţeam o prezenţă în acea încăpere. Cineva murise acolo, puteam vizualiza patul din mijlocul acelei încăperi, chiar dacă nu se afla nici un pat acolo şi totuşi ce legătură aveam cu acel loc?

      De ce mă simţeam atât de blocată acolo?

     Acea arătare nu se mişcă din pragul încăperii, eu însă mă ridicasem la nivelul acelei străduţe, de astă dată timpul adopta prezentul unei realităţi apropiate. 

    La fel de pustie, acea piaţă îmi păru cunoscută, dar nu puteam să ies. Am desenat la spusele acelui iniţiat Reiki, o uşă deasupra mea.

      O simplă uşă de lemn, de culoare albă.

      Am deschis-o.   

   

    O fâşie de cer care insă, nu ma ajuta cu nimic să mă intorc. Ştiam că sunt prinsă între cele două dimensiuni, deşi puteam să comunic foarte uşor cu acel iniţiat. Am deschis ochii uşor,  chiar dacă îl auzeam cât de meditativ se străduia să mă aducă înapoi. 

     Nu am putut să-mi explic ce mi s-a întâmplat, dar un lucru era clar: reuşisem o regresie singură şi dovada existenţei multor dimensiuni nu mai avea nici un fel de îndoială, sau speculă umană. 

  
    Călătorisem în toată splendoarea mentală, atemporal, acolo unde îmi dorisem sau nu-mi dorisem să fiu. Acel iniţiat era poate mai confuz decât mine. Predomina un miros puternic de parfum care m-a urmărit peste tot, pană a doua zi. Mă părăsise in fata unei biserici catolice.

    Chiar dacă iniţierea acelei metode de terapie nu fusese decat o incercare a mea de a-mi dovedi nebunia acestor  "mici Dumnezei", am inteles atunci ca acea lumină nu era Dumnezeul omului, ca nu venea din sursa la care eu eram conectată si ca ideea de Reiki era cea mai absurdă si periculoasă joacă, prin care omul se poate ancora inconstient. 
     Mi se inoculaseră diferite versiuni despre Shambhala, Agharta. Vroiam să ştiu sigur dacă cele două porţi erau una şi aceeaşi, dar mai ales dacă intrarea în Shambhala era doar un început al manipulării în masă. 

        Iar supriza a fost pe masură!

     Orice deschidere, fie prin yoga sau alte căi ezoterice, orice dezlipire a noastră de sol, orice iesire din noi insine, aduce cu noi inapoi, alte surse, alte energii, ale caror control, nu-l avem! 

       Cam ăsta ar fi începutul întrebărilor mele, la baza cărora au stat ani întregi de căutări.

       De ce acei călugări nu mi-au dat voie să intru în mănăstirea lor?   

         De ce aveam nevoie de oarece pregătire? 

   Intrebări la care nu mai am nevoie de răspuns...

 

     Alegi si esti ales! Iar eu nu am fost aleasa, pentru ca NU am ales!

      Dumnezeul omui este simplu! 

    E Nealegere! 

   Iar noi suntem farame de nealegere, frante din miezul divin. Orice ai alege aici, bine-rau, tot pe Ei ii alegi, pe cei care te fac SA ALEGI. 

    Dumnezeul omului NU intervine, pentru ca a interveni, inseamna A ALEGE, iar oare acesti "maestri de lumina" nu asta fac? 

    Nu cumva ei intervin acolo unde Dumnezeu ne-a lasat liberi sa FIM?

    Lumea noastră nu e pregătită să fie, dar deja e reconstruită pe niste stabilopozi ireali, care vin in formula unor maestri spirituali de lumină, cand de fapt ei va rotesc in intuneric, luminandu-vă fals!

   
    Este acea dimensiune capcană, unde sufletele oprite brusc din calătoria lor sunt condamnate fără ieşire. Dacă Dante vorbea de acel purgatoriu, ce poate fi mai evident decât existenţa a 9 dimensiuni bănuite, sau poate mult mai multe ’’ceruri’’ cum le numea el, nedescoperite încă, sau neexploatate la nivel uman. Semnul de alarmă pe care-l trag către toti cei care se simt fascinati si care fac exercitii pentru a ajunge la decorporalizare, prin hipnoza, sau regresii, cu ghid sau  fără ghid:

      NU FORTATI ROLUL OMULUI !

      Meta-intrările sau ieşirile auzite sau făcute publice, nu pot decât să direcţioneze căutările omului spre manipulare, venită din spatele sistemului, din spatele realităţii subiective.

    Nu pot şi nu vreau să accept acest puzzle creativ al distrugerii în masă.

    Un joc fără miză în care noi "neştiutorii" ne implicăm nesătui de lumea ispitelor efemere, în imaterialul construcţiei noastre, cand de fapt ne-am nascut tocmai pentru a consuma odata pentru totdeauna legaturile noastre materiale!  
     Mă opresc din vâltoarea ideilor, nu neg contrariile, nu sunt măgulită de exploatarea lor de către acei ’’Pretinşi’’ discipoli, sau maeştrii ai luminii. Dacă răspunsul e atât de aproape,  cum suntem manipulaţi să credem de fapt, atunci şi adevărul sălăşluieşte pe undeva, nu departe de căutările noastre si in nici un caz cu ajutorul acestor META-CIUPERCUTE lNITIATE nu o sa va gasiti calea spre adevar. 

 
OMUL S-A NASCUT SA FIE OM

 

•  in loc de REIKI - alegeti  IUBIREA
• in loc de YOGA - alegeti BUCURIILE MICI
• in loc de MEDITATII spirituale - alergati, inotati, urcati pe munte, faceti dragoste, jucati-va-n parc cu copii, mergeti la o piesa de teatru frumoasa, indragostiti-va, cautati-va un partener de viata cu care sa cresteti frumos!
• in loc de REGRESII sau DECORPORALIZARI -visati cu ochii deschisi, invatati sa cereti in astral ce ati visat, ajutati-va semenii la nevoie, aprindeti lumina celor decedati, atrageti pozitiv prin mici cadouri facute celor dragi.
•  in loc sa cautati RASPUNSURI, puneti-va o singura  INTREBARE:

            Mai tineti minte ce ati visat sa fiti cand erati mici? Si daca da... de ce nu incepeti sa visati ce va doriti sa fiti, acum cand ati crescut mari?

    Clepsidra nasterii voastre nu o poate sti nimeni, asa cum nimeni nu poate sti cand ultimul vostru fir de nisip s-a scurs.

     Timpul fizic e zgarcit cu noi. In loc sa ne pretuim fiecare secunda traita aici, asa cum ni s-a dat, cu atata consum si materie incandescenta, care abia asteapta sa arda la maxim, noi ne pierdem vremea cu initieri oculte si ezoterice, care...

   NU AU SCHIMBAT SI NU VOR SCHIMBA NICIODATA TRASEUL FIRESCULUI!

     Evolutie nu inseamna Sahaja Yoga sau Reiki!

    Nu asta e calea spre voi insiva!

   Daca Dumnezeu vroia asta, cu siguranta nu si-ar fi trimis fiul pe cruce, ci l-ar fi pus langa cruce, ca pe Buddha in Lotus. Evolutie inseamna acceptarea unei curatiri la nivel uman pentru a face pasul corect  spre universul care isi cere inapoi farama de IUBIRE: ADICA PE NOI!

ANTAGONISM ÎNTRE IUBIRE SI DRAGOSTE

De vă e frică să îmbrăţişaţi străinul din afara voastră, împrieteniţi-vă întâi 

cu străinul din voi ! 

"Lumea de Jos" by Celestine

    

Câteva fragmente din volumul: "Sah lui Dumnezeu"

Edit. Junimea,  Iaşi,  2010

by Celestine

       

        Azi am să vă vorbesc despre "IUBIRE" şi despre minciuna omului numită "AGĂŢARE UMANĂ" în nevoia de a fi iubiţi! Cum arată "iubirea", ce e "iubirea", de ce oamenii inlocuiesc iubirea cu un sentiment uman evanescent?  

   Toate poveştile, istoriile, manuscrisele, legendele, au la bază acest sentiment nedefinit şi interpretabil, cu care oamenii s-au obişnuit să trăiască, să spere, să viseze cu ochii deschişi.

   Din "iubire" facem copii, distrugem continente, creăm războaie, ne sinucidem sau ne minţim specia şi la sfârşitul acestui sentiment ne găsim goi şi singuri şi-atunci vă întreb:

    Unde e "iubirea" voastră?

Dacă iubirea e dincolo de pori şi dermă,
Atunci omule... 

De ce m-atingi în lipsa ei?

"Lumea de Jos"  by Celestine

        Suntem fascinaţi, ne dedicam dorinţe, în virtutea acestui sentiment, dar când totul se epuizează, renunţăm la la noi insine, izolandu-ne, sau resemnandu-ne intr-o minciună perpetuă.  
         Stau şi mă întreb, dacă asta e "iubirea" pe care o căutăm de atâtea secole, cum de nu ne-am salvat specia prin iubire? 
       Atât timp cât omul caută iubirea în afara lui, agăţându-se haotic de alţii, de speranţele şi visele altora, posedând prin nevoi tărâmul unui alt sine, mă tem că o să vă dezamăgesc, dar nu se numeşte "IUBIRE" ce căutăm noi.

     Se numeşte: NEVOIA  Minciunii - Speranţa Omului de a nu fi singur! 

    Uitaţi-vă în jurul vostru, trăim într-un secol al ignoranţei, omul nu ştie nimic despre el însusi, nu se mai caută pe sine, nu mai ştie ce vrea, încotro merge, de ce merge, cum poate o aşa creatură haotică să vorbească despre iubire? S-a creat un imperiu mincinos al realităţii noastre, ne-am nimicit fiinţa cu magnetismul unei chimii care ne stârneşte animalul, fiara, perpetuarea şi ce-am ales în loc?

    Să confundăm sentimentul treaz al conştiinţei noastre cu un act comun de reproducere a speciei umane?
 

VORBIŢI DE IUBIRE 

DAR NU SUNTEŢI ÎN VOI

       Vorbim cu mare usurinţă despre "iubire" şi ne folosim de acest cuvânt în fiecare secundă a singurătăţii noastre, ne ademenim fiinţa cu legături menite să ne dea confortul unei minciuni zilnice, ne vrem iubiţi, atinşi, alături de cineva şi căutăm ca bezmeticii orice sursă de manipulare a simţurilor, afectului, ca să putem visa cu ochii deschişi la prinţi pe cai albi şi la prinţese la ananghie. Mă-ntreb până când o să duceţi această minciună?  

     Până când o să vă amagiţi fiinţa cu astfel de agăţări? Lumea e  anesteziată şi îndobitocită prin posesia cărnii, ca să reziste în viaţa asta plină de victimizare şi resemnare. 
      Nu vede nimeni că omul a renuntat demult la el însuşi, în favoarea unei agăţări de pământ? Mă uit cu groază cum s-a marginalizat viziunea, amintirea sinelui, zborul ei şi mă doare că am deschis ochii în astă lume să privesc omul în fiecare zi cum îşi ucide în cel mai infect grad de neputinţă, tot ce are mai sublim în el.  

 

" DE CATE ORI SPUNEM TE IUBESC

 SPUNEM DE FAPT : "IUBESTE-MĂ!"

          IUBIREA  acest act de recunoaştere a unei identităţi, a propriei noastre identităţi, nu un sentiment care ne leagă de speranţe deşarte şi nevoi afectivo-trupeşti. 

1. trezire, 
2. conştiinţă,
3. luptă, 
4. recunoaştere,
5. amintire, 
6. sursa comună speciei, 
7. unitate 

•    De ce alergaţi după "iubire" când ea e în voi înşivă?
•    Cum să vedeţi în alţii acest sentiment, când sunteti orbi cu iubirea din voi?
•   Cum să cerşiţi altora acest sentiment, când nu-l recunoasteţi?
•    Cum să doriţi de la alţii să vă iubească, când voi înşivă nu va iubiţi?
•    Cum să dăruiţi altora iubirea, când nu ştiţi de unde să o luaţi?
•   Cum să treziţi în alţii acest sentiment, când voi înşivă dormiţi?

      E momentul să ridicaţi ochii spre cer şi în loc să vă rugaţi cerului să vă dea un suflet lângă voi, găsiţi-vă sufletul mai întâi! Specia asta a uitat să mai spere la ea însăşi, nevoia umană rămâne o minciună cu care ne hrănim fiinţa la graniţa cu moartea.

 

IUBIREA CARNALĂ GUVERNEAZĂ AFECTUL

ÎN CIRCUITUL VIEŢII 

- Spune-mi omule ce alegi?
- Aleg iubirea lumii mele.

- De ce e iubirea lumii tale, alta decat in alte lumi, omule?

- Pentru ca-n lumea mea ma recunoaste, ma stie.

- Si-n alte lumi nu te stie, omule?

- Nu, pentru ca e alta iubire, in alta lume.

- De unde stii omule ca-ntre acele iubiri, nu e una din lumea ta, iar cel ce nu o recunoaste esti tu, omule?

     Ce fac oamenii cand se izbesc de sentimentul pierderii, insingurarii? 
   In lasitatea lor, gonind cu frica de pierdere in brate, oamenii se desprind de om se izoleaza, ascund, pentru ca de fiecare data cand pierdeam pe cineva drag, ruperea terestra ne goleste carnea si ratiunea ei pana la decadenta si resmenare.

   Cu totii va doriti un “Buna dimineata” sau un “Noapte Buna”, sa adormiti in bratele cuiva, sa va simtiti ocrotiti, protejati, sa nu atingeti golul din pat si cand deschideti ochii sa va lamentati cu un nou inceput de instrainare si teama ca veti muri singuri! 
    Cu totii goniti dupa mirosul de Craciun, dupa un pom plin cu cadouri, dupa cineva care sa va aminteasca ca ati mai trecut un an, sa va tina de mana, sa va priveasca in ochi si sa va dea confirmarea ca nu sunteti singuri in om.

   Dar cati dintre voi in dorinta asta teribila de a imbratisa semenii, s-au lasat sa faca asta? 

 IUBIRE ÎNSEAMNĂ SĂ DEZLEGI

NU SĂ LEGI 

     
     Va doriti iubirea de pamant, chimia, fluturii din stomac, pasiunea, spontaneitatea, imprevizibilul, mereu noul si anihilarea rutinei.
      Dar cati dintre voi fac ceva pentru asta si cati nu se agata de altii, avand asteptari de la altii!

     Cu totii suntem la fel in dorinte, vise, bucurii, suferinte, regrete si victimizari. Cu toti negam ca suntem la fel, cand ni se pun oglinzile in fata si suntem nevoiti sa ne vedem si acceptam prin ele. 
    Dar daca Iubirea, acest sentiment infinit, dar marginalizat de carne si afectul ei, daca aceasta constiinta suprema e in noi toti, atunci sa deschidem ochii mari si sa facem odata pentru totdeauna, diferenta!

      Iubirea este dumnezeirea cu care ati venit vieti la rand sa incununati sansa unei izbaviri si iertari in om.

     Dragostea umana este doar legatura ancestrala cu care va intalniti intr-o lume materiala, pentru a duce la bun sfarsit consumul repetitiv.

             
      Atat timp cat o sa ne lasam condusi de prejudecatile si egoismul individual care conduce lumea de-atatea secole, atat timp cat o sa ne vedem diferiti in fata iubirii si o sa posedam, sau o sa legam de noi suflete, in loc sa le lasam libere sa rezoneze...
          Ma tem ca nu vom fi o specie demna de ceea ce exista deja, in noi insine!

Cât frumos poate trece prin om...