marți, 28 iunie 2011

UNDE NE SUNT PARDAILLANII?



În poziția fetus ai început lumea.
Te-ai ghemuit într-o coajă de ou
Când ai salvat din apă peștele mut.
Învață-l să înoate iar pe uscat:
Ești rădăcină, fiică de lut.
Mamă din țărână și amanta zeilor.
Te-ai născut să naști!
Adu înapoi lumea celui
Ce a uitat să te iubească.
E doar un copil,
Învață-l să meargă prin pântecul tău.
Arată-i începutul,
Arată-i drumul spre casă.
Fii iarăși mamă și te va prețui.


 Te strig Zevaco și pe tine Dumas
Din legendare slove ați uitat "le chevalier",
În lumile de cupă.
Iar azi...
Când femeia nu știe a se lăsa salvată,
Vă chem înapoi cu tot cu Pardaillanii mei
Să rescrieți istoria,
Să renașteți bărbatul!



MON D'ARTAGNAN
MON CHEVALIER DE COEUR

Dacă femeia faustică rămâne profilul invidiei, acea Lilith legendară care cucerește prin înșelăciune și frumusețe, în ziua de azi, mărul nu mai e dăruit de Fausta și nici pe departe șarpele nu mai e tentația.
Trăim vremurile unui Babel care într-un melanj de-a dreptul covârșitor, ne rotește într-un vortex deloc înapoia vremilor, ci haotic, spre niciunde.
Ultimele mele postări făceau apel la  bărbatul care demult mă încânta citind despre el, fie că mă cucerise printr-un cavaler Pardaillan, sau doar un mușchetar pe care Dumas mi-l așezase tacticos în suflet, ca fiind prințul adolescenței mele, acum mă uit și abia dacă zăresc un vârf de sabie când mă lupt cu "etica și morala" când vreau să iau loc într-un tramvai sau alt vehicol RATB.
Mă uit atât de încântată cum se ridică un adevărat cavaler de pe scaun să iau eu loc, sau orice altă duduie în vârstă.
O tempora.. o mores!
Recte, vă spun cu o bucurie inefabilă să vezi cum ți se mai sărută mâna de vreun gentilom, aproape că jubilezi de emoțiune, bineînțeles că acel gentilom nu o face din complezență și nici dintr-un interes oarecare, e atât de pătruns când  îmi trage scaunul la masă într-un restaurant, aproape că roșesc, fascinată.
Sună frumos până aici?
Așadar, să mai continui a-mi imagina Pardaillanul meu de-odinioară, care abia dacă se simțea un norocos să facă ditamai reverența, pentru a-mi vedea glezna.
Acum... mai nou, nu numai că ți-o vede, dar preferă să ți-o sărute, după  ce îți cere un rendez-vous și te conduce acasă în miez de noapte.
A, dar să nu uit, te așteaptă cu flori în fața ușii și roșește numai dacă-i zâmbești.
Dar cine mai are timp pentru așa ceva?
Mai avem noi nevoie de galanterii într-un scenariu fetid și superficial, care ne domina ființa?


O LUPTĂ PENTRU ONOAREA DOMNIȚEI
SAU
O LUPTĂ PENTRU DETRONAREA ONOAREI

Dacă secolul 17 umplea rafturi întregi de celuloză, 4 secole mai târziu ne aflam în matca Browniană, a celulozei suculente și penetrante de Best Seller, racordat la imaginea unei literaturi concupiscente, deloc onorabile. S-a dus onoarea domnițelor ce ședeau pe arcuri și volănașe, s-au dus corsetele de-ți puneau respirația la apretat, acum lejeritatea unei frivole marionete umflate cu silicon la vedere, este adevărata luptă dusă de mușchetarii noștri stângaci. Nu cred să nu existe Pardaillanul zilelor noastre care să nu critice:
  • FEMEIA-PAIAȚĂ,
  • FEMEIA-BALON,
  • FEMEIA-PIȚI
  • FEMEIA ROZALINDĂ-BLONDĂ
Deși e de mare anvergură, acest profil kitschios e vânat între coperțile Gloss  și tabloidele cele mai vandabile. Și-atunci mă-ntreb, cine pe cine mai salvează în ziua de azi?
În virtutea cui se mai dă o luptă?
Onorea este siliconată sau e doar un "Lifting" de conjunctură?



BĂRBATUL NU MAI E BĂRBAT
SAU
 NU MAI ARE CU CINE?

Unde este domnița la ananghie?
Sau mai bine zis, unde este "domnița"?
Nu cred să fi venit o lege impetuoasă prin care femeia să fie supusă la niște chinuri drastice, de a se ciopârți sau de a renunța la tot i-a fost dat, pentru așa-zisa imagine cerută pe piață.
Eu cred totuși că mai există acei cavaleri rătăciți care ar săruta mâna unei domnițe, i-ar deschide ușa la mașină să urce, i-ar întinde mâna să coboare, i-ar oferi un loc să se așeze, ar face toate astea dacă nu s-ar trezi vreo mimoză să-i spulbere dorințele-i onorabile, cu vreo replică ieftină prin care l-ar fi intitulat: demodat, prostovan, de pe timpu' lu' bunica etc...
Cum ar reacționa vreo domniță rozalindă plină de silicon la decolteu, să vază ea un tânăr gentilom cum se apleacă să-i sărute mâna?
Și-acum pe cine să dăm vina dragilor, pe femeia care a uitat valoarea ei de a fi, sau pe bărbatul care e flămând de alte orificii decât cele ale virtuții.
Cum să etichetăm cu justețe aceste timpuri, aceste transformări, pe cine să acuzăm de scurtcircuitarea nobleței și frumosului, din vremea Cavalerilor de Cupă?
Oare dacă ar apărea acel cavaler în timpurile noastre tulburi, ce s-ar face domnița noastră cu investițiile ei pectorale, darămite cu poșetuța ei plină de chei?
Cum ar mai alege ea poezia sub clar de lună, când poate vedea luna pe viu la Mall?
Și-apoi Pardaillanul meu din vis are conduită și fermitate în a cuceri domnița.
De unde atâta răbdare, cherie?
Cum să ne "boim" noi "natural" și să nu ne mai topim aripioarele cu atâta voință și perseverență, când celulita este cel mai mare blestem al speciei, care a creat un sindrom patologic la scară largă.
Chiar credeți că-i pasă Pardaillanului secolului 21 de celulita voastră?
Un bărbat care știe ce vrea, indiferent pe ce segment, nu va trage atenție la celulita sau tăliuța Dvs atât de maltratată, pentru că nu asta caută, sărmanii de ei :)


CU SPRÂNCEANA RIDICATĂ
PĂLĂRIA - ARMĂ VECHE
ȘI
 O PANĂ LA URECHE,
 DEMODATĂ 

    Unde ne sunt Pardaillanii?
   Bărbații lui Zevaco, dor de pinteni și cai albi, cavaleri cu pleată și manșete albe, sunet de sabie lângă domnița rușinată și timidă... toate au trecut și au devenit povești.
   Azi mi-e dor de poezia unui boem rătăcit și sărac, de voinicul Portos care se lupta pentru onoare, care nu-și punea domnița să-i plătească carafa lui Bacchus, sau berea de azi?
    Oare cum mai arată o femeie:
   Curtată, cucerită, complimentată, alintată, naturală, timidă, sfioasă și vulnerabilă, care abia privită, roșește cu genele plecate? 
    Oare cum mai arată un cavaler cu musteața abia mijită, robust și vânjos, sigur pe el și deloc speriat de inteligența unei domnițe, care nu se lasă până n-o cucerește? Mă tem că-s departe acele vremuri, să mă mai întreb cum arată azi femeia alintată și cucerită, pornind de la detalii mărunte, metamorfoza ei are un final apoteotic, ea devine într-un sistem care n-o protejează, femeia întreținută, materialistă, marionetă, oportunistă, compromisă, perimată, înlocuibilă, pasageră.
    Adio cavaleri ai timpurilor potcovite și oțelite de o așa promenadă, acum e vremea bordelurilor impozabile și perpetuării in vitro.
     Un copil a devenit o necesitate, nu mai e o bucurie?Cu ce să-l mai susții într-o lume în care n-ai ce să-i educi?
    Poate doar să-i citești pe furiș "Cavalerii Pardaillan" sperând să viseze la anii care vreodată, se vor întoarce.






9 comentarii:

  1. scumpa mea,
    fiecare timp are oamenii lui..fiecare generaţie se naşte cu o anume misiune....şi eu spun că mai există şi în zilele noastre destui Pardaillani,doar că vezi tu rămân inhibaţi nu doar în faţa inteligenţei şi a frumuseţii feminine,ci şi a faptului că noi femeile ne-am câştigat dreptul la libertate,la egalitate cu aceştia...şi nu acea egalitate căreia îi lipseşte doar ca bărbatul să mai şi nască,ci libertatea de a ne întreţine singure...pe vremea Pardaillanilor,domniţele depindeau de bărbaţi,iar bărbaţii erau probabil numeric mai mulţi decât femei,şi firesc legea naturii ,masculul cel mai puternic detronează pe cel mai slab..personal nu aş vrea să trăiesc în acele timpuri deşi ador literatura şi filmele realizate cu trimitere la acea epocă..dar nu sunt sigură că şi tot ce a imortalizat Dumas,era şi chiar atât de frumos în realitate..ca în fiecare epocă unde sunt lumini,stau multe ascunse şi în umbră:)..
    te îmbrăţişez cu mare drag copil frumos cu suflet de poezie,şi mă bucur că nu ne-ai uitat şi ne mai dăruieşti din când în când câte un dar aşa de preţios precum scrierile tale!:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Aici ar merge un Requiem... :))

    Pardaillan, la varsta senectutii, si-a tocmit un scutier, un anume Sancho Panza. Dar era cam tarziu, asa ca s-a resemnat si a trecut in lumea dreptilor fara sa lase urmasi.
    Fausta, la randul sau, a devenit o burgheza inraita, preocupata doar de atingerea scopurilor personale, ahtiata de highlight -ul mondenitatii din care si-a facut o adevarata religie. A lasat o multime de urmasi, din pacate... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Ryanna@
    Evidement, timpurile au pus amprenta individuala, istoria se misca si odata cu ea se pierd sau se nasc alte valori.
    Din pacate le simt din ce in ce mai pierute.
    Mi-e dor de vremea aia... de aici si postarea mea sau/si of-ul meu.
    Si mie mi-e foarte dor de tine, o sa-ti scriu curand.
    Te imbratisez tizo.

    Someone@
    La fel de simpatic ai ramas :)
    Urmasii Faustei au existat inainte de a-i fi urmasi.
    Ai sa te miri, dar nimic nu se schimba chiar daca ia alta fateta.
    Mi-esti drag cand apostrofezi realitatea atat de pamfletar.
    Gandurile mele cu drag sa-ti aduca zambetul pe buze.


    Goldix@
    Suflet drag mie,
    Trimite-mi pe messenger clipurile, aici nu pot oopia link-ul.
    O noapte cu stele sa-ti aduca gandul meu migdalat, ca o mandorla in formatul unei istorii care se repeta.
    Te imbratisez.

    RăspundețiȘtergere
  4. Nobletea sufletului si demnitatea sunt de departe caracteristicile pe care le apreciez cel mai mult la o persoana, barbat sau femeie. Din nefericire si in procent tot mai restrans, acestea mai pot fi intrezarite pe ici-colo, in cate cineva, insa nu in stare pura, ci aproape mereu amestecate de ambitie, egoism..

    Cred ca este mai important sa cultivam in noi astfel de calitati, indiferent daca printul sau printesa vor aparea vreodata.

    Cand devii propriul tau ideal, mereu il vei afla reflectat in cate cineva.

    Persoana potrivita nu este intotdeauna
    persoana visurilor noastre, insa poate deveni,
    iar persoana visurilor noastre rareori se dovedeste a fi persoana potrivita.

    @};-
    Te imbratisez!

    RăspundețiȘtergere
  5. şi chiar de săbiile de lumină ale lui george lucas vor deveni făcliile nopţilor albastre, şi chiar de marea va deveni o scoica urişă înăuntru-i închisă sau de cerul răsturnat într-un pocal de trandafir, tot va trăi pe pământ frumuseţea şi bunătatea şi adevărul.

    şi chiar de suflă din înlat hâde caricaturi ale unor deveniri nule sau de tehnologizanţii noului mileniu preferă warcraft unei domnişoare finuţe, se scurg cerurile peste nepăsarea noastră şi ştergarul cerului va înflori peste cosiţele împletite...

    şi nu e cercul încă rupt, dar din curcubee îl vom desena, cu mâini de copil, gurmande după culoare, culoare fără timp.

    apusul nu e decât pretext pentru o culoare fantastică şi... răsărit.

    RăspundețiȘtergere
  6. Flipi@
    Asta nu inseamna ca daca ele exista si vor exista de-a pururi, noi sa traim in ideea lor umbrita.
    Nota postului e doar o cautare a ceea ce pamantul din noi a uitat sa retrezeasca, si nu ma refer doar la frumos, ci la constiinta insasi.
    Te cuprind prieten drag mie.

    RăspundețiȘtergere
  7. ştiu, dar nu toţi citittorii tăi se gândesc la asta. revenind cu micile comentarii e ca şi cum eliberezi elitrele fluturelui din pupă :D

    RăspundețiȘtergere