CALĂTORIA UNEI PERNE

La rugămintea unei călătoare
prin teritoriul glisant al sufletului...

am scris povestea ei.

http://mihaelacelestine.blogspot.com/2010/11/mantre-intoarcerii.html

O zi de vară tărzie cu mirişte deasupra ochilor, era doar în bătaia genelor, apoi mi s-au aşezat încet primele licăriri. Erai toată numai zâmbet şi bucurie când te-ai aruncat năvalnic spre mine, ca o fiară devorându-şi prada.

Şi totuşi... atâta linişte după uşa care avea să deschidă călătoria unei perne.

Cum arăta ea?

Sveltă şi stângace, mi-a spus sec: "Visez India".

Cu gândul la o pernă de mărimea unui tufiş de zmeură, abia mjind, s-a ridicat de la masă şi mi-a strigat din toţi plămânii: "Mi-e dor de mare".

Desigur că înţelegeam setea ei şi dorul de apă, eram atât de aproape de ochii care mă acopereau cu atâta viaţă, mai că mă sufoca cu atâta nebunie şi culoare.
Cum să refuz gândul că pernuţa aia se vroia într-un tren jegos şi leneş ce-mi survola tâmpla într-un ticăit surd. 

Am suflat peste timp în goana unei păpădii secundare, când însă mi-a intrat minutarul în ochi, am simţit cum mă preling în sens invers...

Eram înapoia mea.

 M-am uitat la ceas buimacă de-atâta trecere în gol.

- N-avem timp, i-am zis, prinzând din zbor dorinţa nebună să plec departe, cât mai departe de orice.

- Avem, mi-a răspuns. Nu ne luăm bagaje cu noi, luăm doar o pernă şi ne suim în tren.

Mă uitam minunată de-atâta curgere în dorinţa ei. 

O pernă...

Oh, da... cum să uit aşa ceva, perna aia era totul. 
O luam cu noi, era micuţă, nu ne împovăra, n-aveam grija ei... şi-apoi, pe ce am fi aşezat capul?

Râdeam în hohote când ne-am aruncat în primul taxi şi am pornit spre nicăieri... 

Ne mirosea a mare.

Cum e să mergi pe linia ferată cu spatele la drum, cu faţa spre beznă şi să începi sa cânţi în spatele vieţii. Imaginează-ţi că nu te aude nimeni, lumea nu întoarce capul când îţi creşte nebunia în braţe.  
O nebunie blândă, caldă, moale, de culoarea toamnei sălbatice şi ploioase. 
În loc de fulgi, nebunia ta avea miros de sare şi dor nebun de goliciune şi ţipăt. Era o nebunie surdă de vară târzie, pe care o strângeai la piept şi o ţineai ascunsă de privirile celor care mergeau cu mâinile la spate, ignorându-te.

Apoi puneai capul pe colţul ei, visând...

Toate le-am adunat în braţe şi am fugit.

- Stai! mi-ai strigat, abia răsuflând, ducând mâinile spre inimă. Am uitat pernuţa, ne întoarcem.

- Nu mai avem timp, luăm altă pernă când ajungem la mare.

- Nu, nici să nu te gândeşti... Mă întorc să iau pernuţa!

Am privit-o cum se agita în toate direcţiile, un vulcan de emoţie şi energie mi se răsfrângea în braţe...  
Ar fi fost un gol infinit să o las aşa,  fără a îmbrăţişa pernuţa aia.

Am văzut-o când intrase într-un magazin, avea privirea aruncată peste toate rafturile.

Căuta...

- Nu vă supăraţi, aveţi cumva o pernă?

- Nu e un magazin de perne aici.

- Dar vă rog, orice om are o pernă, plătesc cât e nevoie... trebuie să găsiţi una.

Vânzătoarea era un personaj creat ca pentru scenariul ăsta. Avea o privire serioasă, potrivită pentru rolul ei tacticos de a vinde dulciuri. 
Se ridicase de pe scaun câteva secunde, apoi aplecându-se deasupra lui, începu să caute ceva. 
Pe scaun erau aşezate 3 pernuţe egale ca mărime, sărăcăcioase şi perimate, pline de praf.

A ridicat-o pe prima, apoi pe a 2 a şi i-a întins-o abia pe a 3 a.

- Cred că asta vi se potriveste, a spus scurt.

- Cât costă? 

- Nu costă nimic, sper să vă fie de folos.

Ca şi cum universul îşi făcuse treaba, mai că înşfăcase perna din mâinile femeii care o privea siderată dar gânditoare, întrebându-se: "la ce Dumnezeu i-o fi trebuind o pernă"?

Cu o forţă de neimaginat se desprinse de tejghea, de parcă toate forţele cerului complotase împotriva pernei ăleia, ieşise din magazin fericită şi-ntr-un ţipăt prelung de bucurie mă luase în braţe:

- Acum putem merge la mare! Avem pernă...

 Nu era o pernă oarecare, avea culoarea unei scoarţe de copac, aspră ca nişte crengi uscate care i se încolăcisera de braţe, înţepenindu-i-se acolo.

 Era perna ei, dorinţa ei de a se desprinde de lumile ce o răstigniseră într-un dor cumplit de casă.

O pernă care-i amintea de mirosul sărat şi iritant al mării, o pernă care-i aducea bucuria unei nebunii nemaiştiute de nimeni... acea pernă care-i vorbea cu toată minunea unui secundar oprit.

Era perna fără timp care călătorea cu ea peste tot... mare, scioci, nisip, răsărit, ticăitul şinelor de tren, pescăruşi, eu...

Alerga cu picioarele prin apă... râdea zgomotos cu buzele ţuguitate într-o grimasă autentică. 
Era... Ea şi odată cu Ea, pernuţa ei şifonată şi murdară, trecută prin atâtea mâini, clipe, nori de fum.

O bucată de pământ i se agâţase desupra creştetului şi cu bagajul gata de drum, desenând cerului ochi, nas şi gură... mi-l aruncase-n braţe, apoi desenă o casă care ne aştepta pe amândouă sus, departe de privirile oamenilor. 
Un dor nebun i se prinsese de inimă, luând forma unei perne.

Mi-a zis atunci: "Vezi Mia... oamenii ăştia nu ştiu să îmbrăţişeze o pernuţă, darămite o fiinţă vie."

Ea venise doar să mă anunţe că acolo, în lumea ei acoperită de lanţuri şi măini pictate până la podea, era o bucată de suflet ce i se culcuşise-n braţe, cu capul aşezat pe o pernă, foarte aproape de inima ei. 
O ţinea strâns la piept când călătorea printre privirile oamenilor şi nu-i dădea drumul până la destinaţie.

Era pernuţa ei cu miros de sare ce-ţi lăcrima de sub miriştea genelor, de vroiai să i-o smulgi din piept.

Era în formă de nuc, la marginea mării, lângă o grădină plină cu frunze, o pălărie portocalie şi un câine.