Pentru mai bine de un secol, înainte de apariţia mijloacelor
moderne de divertisment şi a turismului de masă, milioane de cetăţeni
occidentali, dornici de senzaţional şi necunoscut, vizitau cele mai
exotice expoziţii realizate vreodată în lume – grădinile zoologice
umane.
În pofida unui triumf al ştiinţei, începând cu prima jumătate a
secolului al XIX-lea, mai mulţi aventurieri, întreprinzători şi
antropologi s-au aflat la originea dezvoltării unor spectacole groteşti
în care populaţii indigene din Africa sau America de Sud, ori chiar
Japonia sau Filipine, erau aduse forţat în Europa şi Statele Unite
pentru a reproduce habitatul lor natural în faţa occidentalilor.
Izolaţi cu garduri, la fel ca într-o grădina zoologică, pentru a
ilustra şi mai puternic diferenţele de etnie, băştinaşii din regiunile
în care europenii aveau colonii alimentau până la urma cea mai
importantă idee pe care oamenii de ştiinţă, apoi mai târziu conducătorii
de stat, voiau să o inoculeze populaţiei: rasele pure, albe, civilizate
sunt superioare celor de culoare.
Deşi cărţile de istorie cuprind foarte rar imagini sau referiri la
această perioadă, milioanele de spectatori care veneau să-i vadă pe
„sălbatici” în satele reconstuite pentru amuzamentul albilor atestă
anvergura fenomenului. Se estimează că peste un miliard şi jumătate de
oameni din întreaga lume au vizitat asemenea expoziţii în perioada 1870 –
1930, potrivit istoricului francez Pascal Blanchard.
Indigeni puşi să simuleze luptele dintre ei şi colonizatori
Una dintre primele grădini zoologice umane a fost cea realizată în
Londra, în 1851, atunci când familii întregi de indigeni africani au
fost aduse în Europa pentru a realiza o replică a satelor primitive din
Senegal, Niger sau Guineea. Proaspăt ajunşi într-un teritoriu
necunoscut, unii dintre ei erau forţaţi să execute dansuri tradiţionale
imediat cum erau coborâţi din tren sau din avion, totul spre deliciul
spectatorilor. Femei cu sânii goi sau chiar copii de origine africană
erau exploataţi de agenţii şi administratorii expoziţiilor. În unele
zone, grupurile de indigeni erau forţate chiar să simuleze luptele
dintre ei şi colonizatori.
Deşi susţinătoare a principiilor egalitare, o altă expoziţie celebră a
fost şi cea din Franţa, unde, în 1880, şase sate diferite au fost
construite la „Jardin d’Agronomie Tropicale”, reprezentând replici ale
habitatului originar din câteva colonii ale Imperiului Francez:
Madagascar, Indochina, Sudan, Congo, Tunisia şi Maroc.
„Expoziţiile umane, o afacere”
O posibilă origine a dezvoltării expoziţiilor de indigieni ar putea fi
regăsită într-un gest realizat exploratorul Cristofor Columb în anul
1492, atunci când a prezentat şase „indieni” la curtea regală a Spaniei.
Chiar dacă încălcau regulile minimale de libertate şi egalitate
socială, grădinile zoologice umane au fost rareori condamnate de oamenii
de ştiinţă. Dimpotrivă, aceştia erau mulţumiţi că pot dezvolta o serie
de studii pe familiile de indigeni, argumentând şi promovând într-o
măsură din ce în ce mai mare teoriile rasiale, care au condus în cele
din urmă şi la ascensiunea nazismului.
„A fost o afacere, pur şi simplu capitalism. Indigenii erau dominaţi de
privirile vizitatorilor, care îi forţau să aibă un rol ce nu era al
lor. Acest rol crea un simbol al raselor. Expoziţiile umane sunt un semn
clar al amneziei noastre colective”, spune istoricului francez Pascal
Blanchard.
Şase africani, cumpăraţi cu sare şi sârmă
Însă nu doar Franţa sau Marea Britanie ar putea fi acuzate de
organizarea unor grădini zoologice umane. În Statele Unite ale Americii,
antropologul american William John McGee realiza în 1904 proiectul
celei mai mari şi spectaculoase expoziţii de indigeni. Acesta dorea să
proiecteze în St.Louis (Missouri) o grădină imensă în care să aducă cei
mai înalţi oameni din lume, situaţi în Patagonia, cei mai scunzi din
lume, celebrii pigmei din Congo, sau cei care aveau cel mai mult păr pe
trup, dintr-o insulă japoneză.
McGee reuşeşte să cumpere, cu ajutorul unui explorator, şase pigmei
pentru numai o rolă de sârmă şi puţină sare. Ajunşi în SUA şi uimiţi de
clădirile înalte, pigmeii sunt trimişi către St. Louis cu trenul,
devenind în scurt timp principala atracţie a expoziţiei antropologului
american.
Samuel Philips Verner, exploratorul trimis de William John McGee în
Africa, povesteşte în cadrul unui documentar că antropologul american
i-a dat o listă clară cu tipurile de indigeni pe care îi doreşte: „un
şef al pigmeilor, o femeie adultă, de preferinţă soţia lui, un om adult,
de preferinţă fiul lor, o altă femeie adultă, eventual fiica, o femeie
tânără, nemăritată, doi copii, o preoteasă şi un preot, sau medici, de
preferinţă în vârstă”. În cele din urmă, gradina zoologică umană, pusă
la care de McGee, a fost un succes imens şi copiată apoi la scara largă
în întreaga lume, notează Sadiah Qureshi, un istoric de la Universitatea
Cambridge.
Pigmeul care s-a sinucis, după ce a fost adus în SUA
Unul dintre pigmeii aduşi de McGee în Statele Unite s-a remarcat prin
povestea sa tulburătoare, ajunsă în nenumarate rânduri în paginile
ziarelor din acea perioadă. Oto Benga, din Africa, este poate cel mai
cunoscut pigmeu al generaţiei sale care a devenit o victimă şi în
aceleşi timp un simbol al grădinilor zoologice umane.
Ajuns în 1906 în SUA, Oto Benga face parte din grupul de indigeni expus
pentru amuzamentul occidentalilor. După ce a fost văzut de peste 20 de
milioane de oameni, Oto este dus înapoi acasă în satul său din Congo.
Căutându-şi tribul, acesta descoperă că a fost exterminat în întregime
de către soldaţii belgieni. Se căsătoreşte cu o fată dintr-un alt trib,
dar în scurt timp soţia sa moare în urma muşcăturii unui şarpe.
Oto Benga FOTO Wikipedia.org
Oto Benga este alungat de către şeful tribului, care consideră că
acesta atrage forţele răului, odată ce a ajuns pe alte tărâmuri. Devenit
un străin în propria sa lume, Oto decide să revină în Statele Unite şi
îl roagă pe cel care l-a adus înapoi să-l ia din nou în America.
Inevitabil, este remarcat de alţi oameni de ştiinţă, printre care şi
Madison Grant, cel care scrie în 1930 cartea „The Passing Of The Great
Race”, considerată mai târziu de Adolf Hitler drept „biblia sa”.
După ce ajunge din nou într-o grădină zoologică, alături de animale,
pentru alţi 2 ani, Oto Benga este eliberat şi începe să-şi construiască o
nouă viaţă într-un centru de adopţie. Nereuşind să se adapteze, la 32
de ani, Oto Benga decide să se sinucidă.
Reclamele expoziţiilor umane: „Cruzi şi cu plăcerea de a tortura animalele”
Pentru că era în fond şi o afacere, administratorii de expoziţii
concepeau şi reclamele care aveau scopul să aducă în număr cât mai mare
curioşii occidentali la spectacolele cu „sălbatici”. Câteva dintre
reclamele vremurilor anunţau: „Trăiesc în păduri, sunt extrem de timizi.
Mănâncă aproape cu mâinile goale carnea de pe animalele sălbatice. Sunt
cruzi şi au plăcerea să tortureze animalele”; „Un pigmeu mănâncă 60 de
banane la o masă, pe lângă celelalte produse alimentare. Apoi cere şi
mai mult”.
Fenomenul grădinilor zoologice umane începe să devină din ce în ce mai
puţin popular începând cu anii 1930, însă nu din cauza unei schimbări
morale a occidentalilor, ci pur şi simplu datorită apariţiei
cinematografului. Ultimele „spectacole umane” sunt consemnate în Belgia,
în anul 1958.
Autor: Antonio Glodeanu
.jpg)
.jpg)
