În poziția fetus ai început lumea.
Te-ai ghemuit într-o coajă de ou
Când ai salvat din apă peștele mut.
Învață-l să înoate iar pe uscat:
Ești rădăcină, fiică de lut.
Mamă din țărână și amanta zeilor.
Te-ai născut să naști!
Adu înapoi lumea celui
Ce a uitat să te iubească.
E doar un copil,
Învață-l să meargă prin pântecul tău.
Arată-i începutul,
Arată-i drumul spre casă.
Fii iarăși mamă și te va prețui.
Te strig Zevaco și pe tine Dumas
Din legendare slove ați uitat "le chevalier",
În lumile de cupă.
Iar azi...
Când femeia nu știe a se lăsa salvată,
Vă chem înapoi cu tot cu Pardaillanii mei
Să rescrieți istoria,
Să renașteți bărbatul!
MON D'ARTAGNAN
MON CHEVALIER DE COEUR
Dacă femeia faustică rămâne profilul invidiei, acea Lilith legendară care cucerește prin înșelăciune și frumusețe, în ziua de azi, mărul nu mai e dăruit de Fausta și nici pe departe șarpele nu mai e tentația.
Trăim vremurile unui Babel care într-un melanj de-a dreptul covârșitor, ne rotește într-un vortex deloc înapoia vremilor, ci haotic, spre niciunde.
Ultimele mele postări făceau apel la bărbatul care demult mă încânta citind despre el, fie că mă cucerise printr-un cavaler Pardaillan, sau doar un mușchetar pe care Dumas mi-l așezase tacticos în suflet, ca fiind prințul adolescenței mele, acum mă uit și abia dacă zăresc un vârf de sabie când mă lupt cu "etica și morala" când vreau să iau loc într-un tramvai sau alt vehicol RATB.
Mă uit atât de încântată cum se ridică un adevărat cavaler de pe scaun să iau eu loc, sau orice altă duduie în vârstă.
O tempora.. o mores!
O tempora.. o mores!
Recte, vă spun cu o bucurie inefabilă să vezi cum ți se mai sărută mâna de vreun gentilom, aproape că jubilezi de emoțiune, bineînțeles că acel gentilom nu o face din complezență și nici dintr-un interes oarecare, e atât de pătruns când îmi trage scaunul la masă într-un restaurant, aproape că roșesc, fascinată.
Sună frumos până aici?
Așadar, să mai continui a-mi imagina Pardaillanul meu de-odinioară, care abia dacă se simțea un norocos să facă ditamai reverența, pentru a-mi vedea glezna.
Acum... mai nou, nu numai că ți-o vede, dar preferă să ți-o sărute, după ce îți cere un rendez-vous și te conduce acasă în miez de noapte.
A, dar să nu uit, te așteaptă cu flori în fața ușii și roșește numai dacă-i zâmbești.
Dar cine mai are timp pentru așa ceva?
Mai avem noi nevoie de galanterii într-un scenariu fetid și superficial, care ne domina ființa?
O LUPTĂ PENTRU ONOAREA DOMNIȚEI
SAU
O LUPTĂ PENTRU DETRONAREA ONOAREI
Dacă secolul 17 umplea rafturi întregi de celuloză, 4 secole mai târziu ne aflam în matca Browniană, a celulozei suculente și penetrante de Best Seller, racordat la imaginea unei literaturi concupiscente, deloc onorabile. S-a dus onoarea domnițelor ce ședeau pe arcuri și volănașe, s-au dus corsetele de-ți puneau respirația la apretat, acum lejeritatea unei frivole marionete umflate cu silicon la vedere, este adevărata luptă dusă de mușchetarii noștri stângaci. Nu cred să nu existe Pardaillanul zilelor noastre care să nu critice:
- FEMEIA-PAIAȚĂ,
- FEMEIA-BALON,
- FEMEIA-PIȚI
- FEMEIA ROZALINDĂ-BLONDĂ
Deși e de mare anvergură, acest profil kitschios e vânat între coperțile Gloss și tabloidele cele mai vandabile. Și-atunci mă-ntreb, cine pe cine mai salvează în ziua de azi?
În virtutea cui se mai dă o luptă?
Onorea este siliconată sau e doar un "Lifting" de conjunctură?
BĂRBATUL NU MAI E BĂRBAT
SAU
NU MAI ARE CU CINE?
Unde este domnița la ananghie?
Sau mai bine zis, unde este "domnița"?
Nu cred să fi venit o lege impetuoasă prin care femeia să fie supusă la niște chinuri drastice, de a se ciopârți sau de a renunța la tot i-a fost dat, pentru așa-zisa imagine cerută pe piață.
Eu cred totuși că mai există acei cavaleri rătăciți care ar săruta mâna unei domnițe, i-ar deschide ușa la mașină să urce, i-ar întinde mâna să coboare, i-ar oferi un loc să se așeze, ar face toate astea dacă nu s-ar trezi vreo mimoză să-i spulbere dorințele-i onorabile, cu vreo replică ieftină prin care l-ar fi intitulat: demodat, prostovan, de pe timpu' lu' bunica etc...
Cum ar reacționa vreo domniță rozalindă plină de silicon la decolteu, să vază ea un tânăr gentilom cum se apleacă să-i sărute mâna?
Și-acum pe cine să dăm vina dragilor, pe femeia care a uitat valoarea ei de a fi, sau pe bărbatul care e flămând de alte orificii decât cele ale virtuții.
Cum să etichetăm cu justețe aceste timpuri, aceste transformări, pe cine să acuzăm de scurtcircuitarea nobleței și frumosului, din vremea Cavalerilor de Cupă?
Oare dacă ar apărea acel cavaler în timpurile noastre tulburi, ce s-ar face domnița noastră cu investițiile ei pectorale, darămite cu poșetuța ei plină de chei?
Cum ar mai alege ea poezia sub clar de lună, când poate vedea luna pe viu la Mall?
Și-apoi Pardaillanul meu din vis are conduită și fermitate în a cuceri domnița.
De unde atâta răbdare, cherie?
Cum să ne "boim" noi "natural" și să nu ne mai topim aripioarele cu atâta voință și perseverență, când celulita este cel mai mare blestem al speciei, care a creat un sindrom patologic la scară largă.
Chiar credeți că-i pasă Pardaillanului secolului 21 de celulita voastră?
Un bărbat care știe ce vrea, indiferent pe ce segment, nu va trage atenție la celulita sau tăliuța Dvs atât de maltratată, pentru că nu asta caută, sărmanii de ei :)
CU SPRÂNCEANA RIDICATĂ
PĂLĂRIA - ARMĂ VECHE
ȘI
O PANĂ LA URECHE,
DEMODATĂ
Unde ne sunt Pardaillanii?
Bărbații lui Zevaco, dor de pinteni și cai albi, cavaleri cu pleată și manșete albe, sunet de sabie lângă domnița rușinată și timidă... toate au trecut și au devenit povești.
Azi mi-e dor de poezia unui boem rătăcit și sărac, de voinicul Portos care se lupta pentru onoare, care nu-și punea domnița să-i plătească carafa lui Bacchus, sau berea de azi?
Oare cum mai arată o femeie:
Curtată, cucerită, complimentată, alintată, naturală, timidă, sfioasă și vulnerabilă, care abia privită, roșește cu genele plecate?
Oare cum mai arată un cavaler cu musteața abia mijită, robust și vânjos, sigur pe el și deloc speriat de inteligența unei domnițe, care nu se lasă până n-o cucerește? Mă tem că-s departe acele vremuri, să mă mai întreb cum arată azi femeia alintată și cucerită, pornind de la detalii mărunte, metamorfoza ei are un final apoteotic, ea devine într-un sistem care n-o protejează, femeia întreținută, materialistă, marionetă, oportunistă, compromisă, perimată, înlocuibilă, pasageră.
Oare cum mai arată un cavaler cu musteața abia mijită, robust și vânjos, sigur pe el și deloc speriat de inteligența unei domnițe, care nu se lasă până n-o cucerește? Mă tem că-s departe acele vremuri, să mă mai întreb cum arată azi femeia alintată și cucerită, pornind de la detalii mărunte, metamorfoza ei are un final apoteotic, ea devine într-un sistem care n-o protejează, femeia întreținută, materialistă, marionetă, oportunistă, compromisă, perimată, înlocuibilă, pasageră.
Adio cavaleri ai timpurilor potcovite și oțelite de o așa promenadă, acum e vremea bordelurilor impozabile și perpetuării in vitro.
Un copil a devenit o necesitate, nu mai e o bucurie?Cu ce să-l mai susții într-o lume în care n-ai ce să-i educi?
Poate doar să-i citești pe furiș "Cavalerii Pardaillan" sperând să viseze la anii care vreodată, se vor întoarce.
