CELESTINE VISION: POVESTE DE CRĂCIUN

CLIC AICI

PENTRU A VEDEA

FILMELE MELE DE SUFLET,

DE SĂRBĂTORI

ALERGĂM MEREU

ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU!

DOAMNE,

TU MĂ VEZI?

EU SUNT CEL DIN COLŢUL

OCHIULUI TĂU.

SCOATE-MĂ DIN OCHI,

SĂ TE POT VEDEA ŞI EU!

În miros de verde ţi-ai aşezat crengile

Acum te-au frânt din albul unor pene topite în palmă.

Şi mi te-au înălţat cu lumină pe vârf de cer

Colo sus, unde clopotele bat ritmul facerii în Om.

O poveste de Celestine

A fost odată ca niciodată şi ar mai fi fost de multe ori de n-ar fi oprit vântul şi vuietul pădurii aşa poveste la gura sobei şi n-ar fi aşezat-o uşurel la mine-n poală, pe speteaza unui scaun frumos arcuit, să legene cu căldură şoaptele la urechea deşteptărilor.

Şi cu avânt şi miros de cozonaci întâmpin aşa tâlc, sunet cristalin îmi bate la geam şi mă ademeneşte să-i deschid cerului cu lumină albă în jur.

Pe vremea când copacii se înclinau la margine de părâu să-şi ude ramurile şi renii vegheau luna luminată de sania Moşului, un bătrân pădurar merse să taie cel mai frumos brad şi să-l aşeze în ograda lui, după obicei.

Îşi ascuţi bătrânu' un topor şi în drum spre pădure numa' ce începu o furtună de zăpadă de-l îngropă cu tot cu toporişcă la poalele unui brad.

Bătrânul abia că-şi mai ţinea suflarea şi cumpătu' şi cu mâinile îngheţate îşi făcu loc prin zăpadă, dar când să se prindă de un cot de lumină, numa' ce zări 3 cerbi frumoşi, adăpându-se lângă iaz.

- Nu te speria bătrâne, nu visezi şi nici să nu ţi se pară a auzi din vis vocea asta. Ne-am adunat lângă tine să-ţi aratăm drumul spre casă.

Vijelia asta mai că ţi-a poticnit suflarea întru aşa neizbândă.

Vino aproape de noi şi adună 3 picături de apă în ghiocul ăsta, apoi mergi de-l varsă la rădăcina bradului şi o dorinţă să-ţi pui.

Dar nu uita moşule, e singura dorinţă care te va aduce acasă.

- Cum e cu putinţă??? strigă buimac bătrânul, frecându-şi genele cu mâinile aproape degerate.

Se ridică pe un genunchi, cuprizându-şi şalele obosite şi trecute prin ierni multe, apoi se apropie de iazul prin care încă se mai strecurau voci depărtate şi calde.

- Ce minunăţie să fie asta, Doamne...? şi cum să îndrăznesc la anii mei să cuprind vocea ta, în aşa vis de foc?

- Omule... se auzi aceeaşi voce din depărtate ramuri geruite în bătaia focului.

Apleacă-ţi ochiu' înspre răsărit şi fruntea ridic-o apoi spre lumină, căci unde nu-i visare, nici cerul nu-şi are rost.

Ridică-te şi mergi după cele spuse şi auzite, căci nu e vis să-ţi arate şi nici minune mai mare să cuprindă dorul tău nebun de casă.

- M-am rătăcit Doamne! Aşteaptă-mă să ajung la tine şi voi crede.

- Omule... cerul nu mai e sus demult, iar lumea mea s-a izbăvit acoperindu-l cu vise, dară... nopţile v-au devenit zi şi minciuna - adevăr.

Căci nu e rostul meu a vă arăta ce deja cunoaşteţi.

De ce-mi tăiaţi brazii?

De ce-mi smulgeţi rădăcinile facerii, când eu v-am dat deja suflu' peste tot şi toate!

Priveşte-ţi lumea!

- Am greşit drumul Doamne... ajută-mă!

- Din grabă nu se fac greşeli, Omule... doar ti se arată mersul lor în văzul tău.

Nu la mine vei găsi iertarea, nu la mine vei găsi liniştea şi tămăduirea!

- Dar unde să le caut, Doamne?

- În poveştile semenilor tăi, în privirea unui copil flămând de iubire, în mersul furnicilor, în cântecul ploii, în deşteptarea viselor, în trezirea omului... acolo ţi-e iertarea.

- Mai iubeşti omul, Doamne, după toate câte au fost?

- Câte au fost şi câte sunt, eu le-am dat voie să fie.

Căte-or fi şi-or trece, eu le încuviinţez mersul.

Toate le-am dat cu chibzuinţă şi iubire, cum aş putea să nu le iubesc?

- Apoi, Doamne, de ce lumea s-a întors cu faţa de la tine?

De ce ne chinuim de amar de vreme să înţelegem povestea ta?

- Cuprinde bradul meu şi dă-i iubire... alină-l şi vorbeşte-i despre tine şi el îţi va răspunde cu miros de cer.

IUBIREA MEA A MURIT...

IUBIREA NU MOARE!

Cât timp va curge lumină pe cer şi omul va şti s-o hrănească cu vise, dorinţe, dăruire, tremur şi plăpânde şoapte;

Cât timp inima va bate pentru ceva, cineva, cumva, cândva;

Cât timp vor fi păsări să vă privească de sus, brazi să vă miroasă a cer, cântec să vă domolească ochiu' plângerii, copii să vă topească dorul, furtună să vă urnească poticnirea, soarele pe cerul vostru gol, luna şi stelele întru căutarea lumii voastre...

AM SĂ VĂ FIU IUBIRE VIE!

Aminteşte-ţi Omule pentru ce ai căutat bradul meu, pădurea mea, ce gând şi foşnet ţi-a cutremurat glasul şi firea, ce teamă de moarte ţi-a intrat în oase... când ai căzut?

Aminteşte-ţi Omule cum de fiecare dată te-am cuprins şi te-am cules de jos, te-am ridicat şi te-am lăsat să-mi mergi iar.

Ţi-am colindat visele şi ţi-am aşezat frica-n poală să o îmbrăţişezi şi să o recunoşti... e mereu acolo, când mă alungi din tine.

Ţii minte omule cum ai plecat din tine când te-ai vrut peste cer?

Ţi-aminteşti cum m-ai uitat în fuga negăsirii tale, m-ai lovit de stânci, mi-ai strigat cu ură şi furtună pe mare, m-ai crezut învins în necredinţa ta... dar eu nu te-am lăsat să mă ucizi, pentru că nu te-am lăsat să-mi mori!

Unde fugi Omule?

Unde crezi că poţi fugi cu-atâta nepăsare... când eu îţi sunt mersul şi vântul... când eu te urnesc şi te opresc din a fugi?

Unde mi te-ascunzi omule?

Unde te strecori... când eu ţi-am vârât mâna-n buzunarul vremilor, după mine?

Unde dispari omule?

Când tot ce dispare e naştere veşnică, când tot ce nu vezi e minunea din tine, când tot ce nu cuprinzi e glasul meu?

Unde m-alergi omule?

Nu tu ai obosit... ci eu ţi-am obosit căutările depărtate, visele deşarte, drumurile rătăcite, mânia neputinţei, ura pornirilor goale, resemnarea durerii, îngenunchierea cerului la văzul nopţii din tine!

Vino înapoi Omule!

Vino şi ia-mă de mână când cazi, vino şi cuprinde-mi bradul făgăduinţei şi...
FII ŢĂRÂNĂ!

Ajută-mă să cresc din tine şi să te ud cu iubire, ajută-mă să te cresc în inima celor ce n-au crezut în mine şi spune-le povestea de Crăciun.