Fragment din "Şah lui Dumnezeu", edit. Junimea, Iaşi, 2010
by Celestine
Cine spune că soarele răsare numai dimineaţa?
Dimineaţa presupune să deschizi ochii mari, să arunci ochiul spre prima sursă de lumină, să depistezi dacă eşti în camera ta, în patul tău, dacă lângă tine respiră o pisică, un câine, un partener, sau o jucărie de pluş... însă dacă tot ce simţi nu e decât respiraţia proprie, apoi cu siguranţă e un vis urât în care nu există soarele de dimineaţă.
M-am trezit cu nasul adâncit în pernă, totul era la locul lui, nasul, danteluţa cu miros de lavandă, ursuleţul de pluş, era precum programul Terra de stetat ADN-uri şi ordinea universală a patului netras de vreo ceva ani. De data asta nu mă trezise picamărul vecinului de la doi, vorba aia... cum dă semn de primăvară omul îşi pune geam din termopan. Iaca aşa eşti anunţat ca vine căldura.
Unde sunt vremurile cântărilor pe la ferestre, păsărele de ocazie, mai un câine ieşit din bârlogul iernilor grele, s-au dus toate şi ne trezim în leagănul tehnologiei.
Suna la uşă, clopoţei neterminaţi care mă rupseseră de pernă vijelios şi mă rejectaseră spre holul de la intrare, fără să mai nimeresc papucii, fără să mă privesc în oglindă. Deschisesem unei umbrele imense pironite de uşă, ca o mimoză neanunţată, cu tocuri cui şi roşeaţă-n obraji. Mi-am aranjat tacticos pijamaua de duminică, priveam mută la umbrela aia care-mi adusese o pată de culoare în faţa ochilor.
- Bună ziua, sunteţi amabilă?
- Nu sunt. Dar Dumneavostră cine sunteţi?
- V-aţi uitat umbrela aseară domnişoară, m-am încumetat să vi-o aduc. Eraţi atât de abătută, încă mai am rujul Dumneavoastră pe căptuşeala hainei, abia v-am distins adresa. A plouat şi s-a şters literă cu literă. Nu mă invitaţi înăuntru’?
- Domnule, cred că faceţi o mare confuzie, pe cine căutaţi?
- Umbrela roşie vă aparţine?
- N-am domnule nici o umbrelă! Nu iubesc ploaia şi nu asortez roşul cu cenuşiul.
- Nu cerul e deasupra domniţă dragă, pământul e pe cer. Cât timp pământul face lutul să vorbească, el va vorbi din acele mâini care l-au modelat.
- Nu cred că se cade să filosofăm la uşa mea, nu scrie nimic pe uşă şi-apoi, nu aştept musafiri.
- Cât vă costă o cafea? Cinci minute domniţă şi eliminăm misterul, numai lăsaţi-mă să intru. Eraţi atât de tristă aseară, încât n-am putut să trec cu vederea apariţia Dumneavoastră. Mi-aţi scris adresa pe haină, de dragul ploii v-am căutat şi-apoi, nu-i păcat de-aşa umbrelă frumoasă?
- Domnule dragă, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar nu pe mine mă căutaţi, nu este umbrela mea, nu iubesc umbrelele roşii, nu ies in ploaie, nu folosesc rujul pe căptuşelele hainelor, nu ştiu să fiu tristă şi tocmai m-aţi deranjat dintr-un somn adânc.
Vă rog să mai căutaţi şi pe la alte uşi, cu siguranţă o veţi găsi pe posesoare. La revedere.
Am trântit cu putere uşa la milimetru distanţă de nasul individului care se sprijinea de o umbrelă roşie de prost gust şi m-am repezit in pat să-mi continui visul.
Nici n-apucasem să trag pătura peste lumina din ochi, că simţii o prezenţă lângă patul meu, cum se apleca deasupra pernei şi îmi respiră în palmă.
Am deschis ochii brusc şi mi-am ţinut respiraţia pentru câteva secunde, cand m-am izbit de nişte braţe puternice, care m-au cuprins şi strâns cu putere înspre el. Predomina un miros lemnos şi piperat de la gât în jos, de parcă se înălţa până la tavan şi-napoi.
Nu puteam să scot nici un sunet, aveam o oaste de degete perindate de-alungul feţei, ochii, fruntea, nasul, gura, îmi era explorată cu atâta gingăşie, cu atâta dorinţă, simţeam cum mă dezlipesc de mine şi plutesc prin toată camera. M-am ghemuit în braţele lui, ca un copil speriat şi mi-am strâns pumnii pe pieptul lui.
Eram atât de mică, precum un degetar cu care îmi protejam inima de-atâtea înţepături. Aş fi vrut să ţip, să strig ajutor, să-l împing de lângă mine, să intru în panică, să îmi zic rugăciunea care să mă salveze din braţele lui, dar nu... m-am lăsat să cad, să ma preling cu totul în afara mea şi să-i adulmec mirosul. Mirosea a duminică umedă şi caldă la gâtul lui, era mirosul de vâsc în nările mele şi un soare imens între noi.
Pluteam.
Era atat de moale ce strângeam în braţe, atat de lin se unduia pe pieptul meu, atât de firav, mi-era teamă să nu-l sufoc, să nu-l alung, să nu-l fac să dispară. Nu ştiu câte minute bune am zăcut aşa, dar am început să-l strig, la început şoptit, apoi din ce în ce mai tare.
Când am văzut că nu-mi răspunde, l-am împins cu putere, eram atât de înciudată. Am privit cum se îndepărta încet, ca o umbră ce mijea abia dinspre fereastră. M-am ridicat brusc şi am simtit cum mi se rostogoleşte ceva din poală.
M-am aplecat să ridic ce căzuse şi m-am cutremurat. L-am scuturat de praf şi l-am aşezat cu grijă deasupra patului, apoi m-am repezit spre uşa de la intrare, să văd daca mai e încă acolo...
Era o linişte sălbatecă ce se înmulţea peste tot holul, ca un joc absurd de paşi şi priviri venite de niciunde, totul mi se aşeză ordonat în minte, ca o adiere uşoară, ca o prezenţă proaspătă în braţele mele.
M-am privit şi mi-am sprijinit palmele de uşă. O simţeam, o ştiam deschisă, nu era un vis... doar o goliciune care mi se înţepenise în poală. Am dat să închid uşa nimicului de afară, dar ceva o impiedica.
Agăţată de clanţă, cu o eleganţă tacită, se înălţa o umbrelă roşie strănsă cu grijă, care mă ruga parcă să o ridic de acolo şi să o invit inăuntru. Am invitat-o la o cafea în micuţa mea bucătărie, stătea cuminte şi mă aştepta pe scaun, cât timp aveam să umplu încăperea cu mirosul înţepător al cafelei. M-am aşezat apoi lângă ea şi am privit-o ore-n şir, apoi i-am zis:
- Binevoiţi a merge cu mine prin ploaie? Se anunţă un cer cenuşiu azi, câţiva stropi alături, puţină promenadă şi cine ştie poate am să vă aşez pe o bancă în parc...
Mi s-a deschis în mâini cu-atâta dorinţă de umezeală, încât n-am putut s-o refuz.
Cine spune că soarele răsare numai dimineaţa?
Dimineaţa presupune să deschizi ochii mari, să arunci ochiul spre prima sursă de lumină, să depistezi dacă eşti în camera ta, în patul tău, dacă lângă tine respiră o pisică, un câine, un partener, sau o jucărie de pluş... însă dacă tot ce simţi nu e decât respiraţia proprie, apoi cu siguranţă e un vis urât în care nu există soarele de dimineaţă.
De data asta lipsa soarelui mi-a dăruit visul despre el, despre braţele lui care m-au acoperit şi m-au ţinut la piept, iar eu am învăţat aşteptarea care mă-ntâmpina de fiecare dată la uşă cu o umbrelă roşie de bun gust.
