Fragment din "Şah lui Dumnezeu",
Edit. Junimea, Iaşi, 2010
by Celestine Mihaela
Edit. Junimea, Iaşi, 2010
by Celestine Mihaela
Dacă vortexul se găseşte în tot, dacă conurile noastre de energie simulează perfect o bătaie de aripi, atunci inima universului este o rotire perfectă şi infinită a unor aripi ce creează vârtejul unui haos frumos ordonat.
Izvoare de lumină să ne cuprindă, căci unde e lumină nu e strălucire, iar unde e strălucirea - orbeşte fluturele din noi.
Bătăile de aripi reprezintă universul în desfacere, un respiro greoi şi rotund la capete.
E puntea rotunjmilor din palmele creatorului, e degetul amestecând în lactee, este conspiraţia rotirii în jurul unui singur ax.
Toate produc haosul ordinii şi ordinea haotică, ca o mişcare asortată de braţe împreunate spre zbor.
Efectul de haos este efectul unui cocon erupt, din care un fluture se înalţă în cercul repetiţiei. Dorinţa unor mari creatori de a-i reproduce mişcările a eşuat, pentru că ne găsim în faţa unei contingenţe aparente ca şi efect, dar ordonată, în formă de opt.
CE ESTE OPT?
Opt este infinitul ca şi formă dată, este întrepătrunderea universului ca o bandă Moebius în procesul de asimilare a începutului sfârşitului şi comutarea lui prin repetiţie.
Este previzibilul în imprevizibil şi invers, este efectul de scindare şi reintegrare a totului în renaştere. Opt înseamnă capăt fără capete, contribuţia motilică a unei anatomii cereşti fără suprapuneri inutile, este scheletul din care se formează scenariul cosmogonic de punere în scenă a rolurilor: mare în mic şi reproducerea micului în TOT, fără a avea nevoie de un ghid. Combinaţiile din spatele cortinei, sunt schimbările decorului, date de liantul interacţiunilor:
- respir, ca să tu să inspiri
- merg, ca tu să te odihneşti
- mor, ca tu să te naşti
- mă înfometez, ca tu să manânci
- cred, ca tu să te dezici
- dăruiesc, ca tu să primeşti
creez războiul, ca tu să-ţi găseşti pacea - mint, ca tu să afli adevărul
- ucid, ca tu să aduci la viaţă
- ignor, ca tu să te implici
- creez, ca tu să demolezi
Toate se răsfrâng reciproc, interdependent şi catalizat.
Omul învaţă să se mişte ca şi un efect firesc al unei regii a priori scrise, o simulare evidentă a unui efect produs, sau a unui subefect comensurat alegerilor făcute:
NEVOIA DE ARIPI
Ne vrem sus, dorinţa de ascensiune, nativul gest de a ne ridica pe
vârfuri când accedem, senzaţia vehementă de a ne desprinde de sol când
ne epuizează gravitaţia.
Condescendenţa este virtutea aripilor, înălţarea, nevoia de preamărire, apreciere, aspiraţia prin ierarhizare, delimitarea nivelelor, departajarea susului de jos, contribuţia frumosului ridicat mai sus de materie.
"Dorinţa de a purta tocuri" - reprezintă egocentrismul acerb de a ne etala, piedestalul expunerii, alegerea somităţilor, configurarea formei în forme, ADN-ul prelucrat, curăţirea de reziduuri, sângele nobil şi nu în ultimul rând, faima.
Toate sunt produse la nivel înalt, o procustizare prin ţinută, identitate, rol ales.
Efectul fluture este apariţia punctului în haos şi declanşarea haosului în punct, la nivel micro şi macrocosmic.
Dinamismul "cauză-efect" este practic determinismul la nivel de impact: Nu cad fără să mă-mpiedic, nu sufăr fără să am o rană, nu mă aplec fără să produc în jur un "collaps" verticalităţii. Repercusiunea evenimentelor declanşate, duce la o ştafetă preluată ca şi un postefect de structură, oricare ar fi el.
Comparaţia cu mişcările de aripi ale unui fluture, este semnificaţia haosului reprodus în frame-uri şi motricitatea aripilor în plan fizic şi astral, adică declanşarea prin reproducerea efectelor.
Este mişcarea răsfrântă în alte nenumărate mişcări care duc la acelaşi rezultat prin procesul de ramificaţie.
Condescendenţa este virtutea aripilor, înălţarea, nevoia de preamărire, apreciere, aspiraţia prin ierarhizare, delimitarea nivelelor, departajarea susului de jos, contribuţia frumosului ridicat mai sus de materie.
"Dorinţa de a purta tocuri" - reprezintă egocentrismul acerb de a ne etala, piedestalul expunerii, alegerea somităţilor, configurarea formei în forme, ADN-ul prelucrat, curăţirea de reziduuri, sângele nobil şi nu în ultimul rând, faima.
Toate sunt produse la nivel înalt, o procustizare prin ţinută, identitate, rol ales.
Efectul fluture este apariţia punctului în haos şi declanşarea haosului în punct, la nivel micro şi macrocosmic.
Dinamismul "cauză-efect" este practic determinismul la nivel de impact: Nu cad fără să mă-mpiedic, nu sufăr fără să am o rană, nu mă aplec fără să produc în jur un "collaps" verticalităţii. Repercusiunea evenimentelor declanşate, duce la o ştafetă preluată ca şi un postefect de structură, oricare ar fi el.
Comparaţia cu mişcările de aripi ale unui fluture, este semnificaţia haosului reprodus în frame-uri şi motricitatea aripilor în plan fizic şi astral, adică declanşarea prin reproducerea efectelor.
Este mişcarea răsfrântă în alte nenumărate mişcări care duc la acelaşi rezultat prin procesul de ramificaţie.
O simplă bătaie de aripi poate crea o adevărată tornadă în cealaltă
parte a lumii. Sistemul de referinţă este insăşi convenţia în lanţ,
vortexul sau absorbţia(legea matematică în delimitarea unei identităţi
conectând la o pereche de operaţii binare în lanţ).
Mă rotesc - să declanşez, reprezintă un lanţ de evenimente, aparent aleatorii şi inopinat determinate, dar care se descompun în subefecte perfect ordonate.
Ni se arată astfel un circuit malign, întreg, din care se desprind malformaţii în continuu proces de regenerare.
M-am întors din drum, pentru că am uitat uşa deschisă şi la 3 secunde am generat un vortex de evenimente care au urmat întoarcerea mea.
Dacă nu mă întorceam din mijlocul drumului, copacul de lângă marcaj s-ar fi prăbuşit peste mine, aflată pe zebră, în timp ce traversam strada.
Pentru că m-am oprit să-mi amintesc ce am uitat, maşina care venea din faţă m-ar fi izbit în plin, dacă în acea fracţiune de secundă nu mă întorceam din mijlocul străzii.
Decizia de a nu lua avionul în acea zi, a determinat devierea prin alegere, cu câteva ore mai târziu, avionul era anunţat ca fiind prăbuşit deasupra oceanului.
Efectul decizional duce la rezultate care pot fi favorizante în pofida altora.
Mă rotesc - să declanşez, reprezintă un lanţ de evenimente, aparent aleatorii şi inopinat determinate, dar care se descompun în subefecte perfect ordonate.
Ni se arată astfel un circuit malign, întreg, din care se desprind malformaţii în continuu proces de regenerare.
M-am întors din drum, pentru că am uitat uşa deschisă şi la 3 secunde am generat un vortex de evenimente care au urmat întoarcerea mea.
Dacă nu mă întorceam din mijlocul drumului, copacul de lângă marcaj s-ar fi prăbuşit peste mine, aflată pe zebră, în timp ce traversam strada.
Pentru că m-am oprit să-mi amintesc ce am uitat, maşina care venea din faţă m-ar fi izbit în plin, dacă în acea fracţiune de secundă nu mă întorceam din mijlocul străzii.
Decizia de a nu lua avionul în acea zi, a determinat devierea prin alegere, cu câteva ore mai târziu, avionul era anunţat ca fiind prăbuşit deasupra oceanului.
Efectul decizional duce la rezultate care pot fi favorizante în pofida altora.
Nu
putem delimita efectul fără a avea cauza care-l produce, aşadar nu
putem să înţelegem ce l-a produs dacă pornim analiza lui de la o stare
finală la una iniţială. Ceea ce ne determină să înţelegem că într-o
teoretizare a haosului există inevitabil, ordinea lui!
Totul se leagă - totul conectează - nu există întâmplare, ci determinism. Preuspunând că orice eveniment este determinat în mod cauzal de un lanţ neîntrerupt de evenimente anterioare, vom delimita o nouă teorie şi anume:
Nu există miraculos, cade sintagma "La început totul a fost haos" - pentru că din nimic nu se poate determina ceva!
Dumnezeu nu se poate naşte din nimic, iar universul nu se poate forma din haos.
Principala consecinţă a determinismului este că:
De aici se naşte fatalismul şi efectele lui, însă dacă am înţelege că totul este un mare resort menit să regenereze reziduurile şi să alimenteze ceea ce nu am alimentat la timp, am putea dovedi că noi suntem cei care ne scriem viitorul, cei care ne programăm din trecut revenirea.
Avem semne peste tot, desenele de la Nazca(Peru) sunt încă o dovadă vie, că omul nu merge înainte spre evoluţie, ci evoluţia însăşi e înapoi.
Pare ilogic poate şi fără argumente veridice, dar gândiţi-vă la Deja-vu şi la retrăirile la nivel de senzaţii, a tot ce nu ne e deloc străin. Dacă toţi suntem parte din scheletul ăsta universal, automat totul conectează ca şi subefect, devenind o matrice perfectă a unui catalizator, catalizat la rându-i.
Dacă universul este în continuă expansiune, e firesc să apară şi decalajul la nivel de rematerializare, însă dacă ar fi să merg pe ideea Big Bang-ului, universul are o vârstă finită şi-atunci apare legea determinismului la nivel macroscopic.
Dacă mergem pe firul newtonian, ne oprim la ipoteza numită şi "Bila de biliard", care presupune prestabilirea şi efectele ei inevitabile, adăugând aici şi teoria lui Laplace, "Demonul lui Laplace" :
La nivel de dovezi, operăm mereu cu "incertitudine" când nu putem explica cauza, ci doar efectul - fie că e vorba de un diagnostic patologic sau corespondentul lui metafizic.
Dacă am merge pe acestă teorie deterministă, evidenţiind de fapt utopia alegerilor şi ideea prost înţeleasă că noi alegem ceva acum şi nu că am fi ales ceva deja, poate duce la o fractură uriaşă la nivel de sistem socio-uman.
Iată: "Unele aspecte ale jurisprudenței și legislației penale și civile par să fie iraționale și nedrepte. Cum poate cineva să fie pedepsit(ă) pentru o faptă involuntară? Pentru a menține integritatea instituțiilor sociale care se bazează parțial pe culpabilizarea oamenilor pentru acțiunile lor, în ochii lor devine necesară negarea determinismului, cel puțin în măsura în care acesta se aplică la ceea ce noi numim în mod banal fapte voluntare.",
Interesant motiv, nu?
Un reverso medaliei:
"Utilitatea socială presupusă a ideilor de crimă și justiție nu ar trebui să aibă voie să înlocuiască chestiunile de adevăr. Dacă oamenii s-ar purta într-un mod necauzat, atunci am putea descrie faptele lor ca nebune, nu ca libere, iar caracteristicile imanente ale unui individ sunt cauzate în mod determinist, iar în rândul acestor caracteristici imanente există un set de trebuințe (analoage altor trebuințe cum ar fi cea sexuală) care sunt de natură axiologică sau morală; factorii externi acestor trebuințe morale pot să inhibe funcționarea lor. A le inhiba acțiunea este echivalent cu pierderea libertății, ceea ce oamenii evită în mod instinctiv. "
Totul se leagă - totul conectează - nu există întâmplare, ci determinism. Preuspunând că orice eveniment este determinat în mod cauzal de un lanţ neîntrerupt de evenimente anterioare, vom delimita o nouă teorie şi anume:
Nu există miraculos, cade sintagma "La început totul a fost haos" - pentru că din nimic nu se poate determina ceva!
Dumnezeu nu se poate naşte din nimic, iar universul nu se poate forma din haos.
Ceva a determinat apariţia universului, ceva a determinat dumnezeirea insăşi!
Principala consecinţă a determinismului este că:
NU EXISTĂ LIBER ARBITRU
VIITORUL = VA FI FOST
De aici se naşte fatalismul şi efectele lui, însă dacă am înţelege că totul este un mare resort menit să regenereze reziduurile şi să alimenteze ceea ce nu am alimentat la timp, am putea dovedi că noi suntem cei care ne scriem viitorul, cei care ne programăm din trecut revenirea.
Un fel de "Terminatori" reorientaţi spre un viitor trecut.
RESORTUL REMATERIALIZĂRILOR
ESTE MERSUL ÎNAPOI SPRE CUNOAŞTERE
O ALTFEL DE CURBĂ
A LUI GAUSS
Avem semne peste tot, desenele de la Nazca(Peru) sunt încă o dovadă vie, că omul nu merge înainte spre evoluţie, ci evoluţia însăşi e înapoi.
Pare ilogic poate şi fără argumente veridice, dar gândiţi-vă la Deja-vu şi la retrăirile la nivel de senzaţii, a tot ce nu ne e deloc străin. Dacă toţi suntem parte din scheletul ăsta universal, automat totul conectează ca şi subefect, devenind o matrice perfectă a unui catalizator, catalizat la rându-i.
Dacă universul este în continuă expansiune, e firesc să apară şi decalajul la nivel de rematerializare, însă dacă ar fi să merg pe ideea Big Bang-ului, universul are o vârstă finită şi-atunci apare legea determinismului la nivel macroscopic.
Dacă mergem pe firul newtonian, ne oprim la ipoteza numită şi "Bila de biliard", care presupune prestabilirea şi efectele ei inevitabile, adăugând aici şi teoria lui Laplace, "Demonul lui Laplace" :
"particulele
elementare ale Universului acționează de aceeași manieră precum mingile
de pe o masă de biliard, mișcând-se și lovindu-se una de alta într-un
mod previzibil, pentru a produce rezultate previzibile."
La nivel de dovezi, operăm mereu cu "incertitudine" când nu putem explica cauza, ci doar efectul - fie că e vorba de un diagnostic patologic sau corespondentul lui metafizic.
Dacă am merge pe acestă teorie deterministă, evidenţiind de fapt utopia alegerilor şi ideea prost înţeleasă că noi alegem ceva acum şi nu că am fi ales ceva deja, poate duce la o fractură uriaşă la nivel de sistem socio-uman.
UNIVERSUL E UN PUZZLE
OMUL E O PIESĂ LIPSĂ?
DEISMUL CREAŢIEI
SAU
CREATOR NON-INTERVENŢIONIST?
Iată: "Unele aspecte ale jurisprudenței și legislației penale și civile par să fie iraționale și nedrepte. Cum poate cineva să fie pedepsit(ă) pentru o faptă involuntară? Pentru a menține integritatea instituțiilor sociale care se bazează parțial pe culpabilizarea oamenilor pentru acțiunile lor, în ochii lor devine necesară negarea determinismului, cel puțin în măsura în care acesta se aplică la ceea ce noi numim în mod banal fapte voluntare.",
Interesant motiv, nu?
Un reverso medaliei:
"Utilitatea socială presupusă a ideilor de crimă și justiție nu ar trebui să aibă voie să înlocuiască chestiunile de adevăr. Dacă oamenii s-ar purta într-un mod necauzat, atunci am putea descrie faptele lor ca nebune, nu ca libere, iar caracteristicile imanente ale unui individ sunt cauzate în mod determinist, iar în rândul acestor caracteristici imanente există un set de trebuințe (analoage altor trebuințe cum ar fi cea sexuală) care sunt de natură axiologică sau morală; factorii externi acestor trebuințe morale pot să inhibe funcționarea lor. A le inhiba acțiunea este echivalent cu pierderea libertății, ceea ce oamenii evită în mod instinctiv. "
Ce a determinat DUMNEZEUL?
Ce a determinat DETERMINAREA?
Întrebări care fac apel la dematerializare şi atemporalitate, la diluarea efectului deictic şi punerea întrebării corecte:
CE A DETERMINAT UNIVERSUL?
Dacă privim mişcarea involuntară a fluturelui la ieşirea din cocon, putem crea un scenariu perfect master-planului ca şi congruenţă a materializării sferelor.
Nu trebuie să părăsim pământul dacă ajungem la o avizare a conştiinţei universale, singurul efect produs la nivel de trezire şi deşteptare este ORDONAREA SFERELOR.
Nu văd logica părăsirii lor, odată ce le populăm atemporal, dar le materializăm temporal.
Omul este unul din constituenţi, dar câţi oare sunt ca noi în întreg universul? Regenerarea acestor piste de aterizare numite sfere - sunt determinate de o matrice universală necunoscută nouă încă, dar trăim efectele ei de sute şi mii de ani.
Fragmente clare se întrepătrund când apare DORUL de ceva inefabil şi totuşi simţit puternic încă de la naştere. Căutarea are un unghi imuabil care direcţionează spre sus, nu în josul nostru.
Orice mişcare care are loc cu precădere în poziţionarea noastră, spre ceva mai înalt decât noi, mai vast sau nelimitat, care duce la infinitizarea dorului.
Dorul de a şti ce suntem - privit în sus
Dorul de casă - privit în sus
Dorul de un El/Ea - privit în sus
Dorul de miracol - privit în sus
Dorul de zbor - privit în sus
Dorul de noi înşine - privit în sus
Acest sentiment care ne zbuciumă şi ne îndeamnă la o căutare ireversibilă şi obligatorie, este sentimentul apartenenţei noastre la ceva, din ceva, prin cineva.
Este dorul reprimat în semeni, în natură şi dincolo de ea.
Ne e dor tot timpul de ceva iar efectul energiei cu care cerem în astral e covârşitor.
DRUMUL CUNOAŞTERII SE REPETĂ
ADEVĂRATA CUNOAŞTERE
VINE DIN INTERIOR
NIMIC NU SE-NVAŢĂ
NIMIC NU SE-NVAŢĂ
TOTUL E REAMINTIRE
Nu vi s-a întâmplat niciodata să vă plimbaţi pe străzi şi brusc să vi se facă dor de cineva pe care nu l-aţi mai văzut demult şi după ce vă gândiţi intens la acea persoană, să primiţi semne? Ori vă întâlniţi accidental cu ea, ori auziţi ceva despre, etc.
Toate aceste conexiuni ne sunt la îndemână când ridicăm privirea şi cerem în astral, trebuie doar să ştim să cerem.
Persoane cu care n-aţi avut niciodată legături în viaţa asta, dar cu care empatizaţi la cote inimaginabile, sau care apar şi dispar din viaţa Dvs, după ce v-au ajutat cu ceva necondiţionat, persoane pe care nu le-aţi cunoscut, ci doar aţi auzit despre ele, dar care v-au marcat viaţa profund, fără să vă explicaţi legătura acelor sentimente.
Ei bine, toate aceste explicaţii se găsesc cu certitudine în măreţia scheletului infinit sau finit al universului.
Suntem o specie care nu poate trăi individual, fără a fi influenţată sau conectată la întreg universul.
Iată de ce efectul fluturelui este încă un semn lăsat nouă, o viziune în altă viziune - care sălăşluieşte în dictonul: TOTUL E POSIBIL!
Dacă A FI e o posibilitate,
atunci e posibil SĂ FIM!
atunci e posibil SĂ FIM!
