vineri, 19 august 2011

DUMNEZEUL VOSTRU E BĂTRÂN, AL MEU ABIA SE NAȘTE

Ne vom reaminti totul,
Când vom fi iar copii.


Ne rezemăm de Dumnezei care să ne aline suferinţa. 
Pe unii îi creăm imaginându-ne o prezenţă net superioară care ne veghează din ceruri, pe alţii îi descoperim în temple, Ashram-uri, biserici, cărţi, scripturi sau icoane care plâng.  
Pentru unii acest Dumnezeu infinit este stăpânul timpului  nostru material, imaginea unui bătrân cu barbă, care mai întoarce din când în când clepsidra cu nisip spre oameni, reînviindu-i de fiecare dată.
La mine însă, Dumnezeu abia că se adună bucăţică cu bucăţică, să-mi intre în vene.




El iubeşte păsările care-şi iau zborul de jos.
Spune el:
N-ai cum să urci când eşti deja sus,
Doar de jos vă cresc aripile.



Cum să vă spun...
Are tălpile mici,
De culoarea unui fulg abia topit
În palme.
Miroase tot timpul a ploaie plimbată dimineţile,
 Când eu dorm.
Atunci el mă alungă din cer,
Mă ceartă cu stropi mari şi mi se prinde de umeri.
Ştiţi...
Eu îl las.
Ridic fruntea spre el,
Şi-l primesc până la piele.


E un Dumnezeu surd,
Nu aude când îl strig în spatele luminii.
Se preface că nu mă vede,
Topindu-mă sub umbrela lui.
Mă aleargă în fiecare noapte,
Când îi fug.
Are număr mic la picior,
 I l-aş fi prins cu şireturi de pat.
 L-aş fi obligat să stea să mă vegheze,
Cum număr zilele, gratuit.


Eram toată copilăria unui Dumnezeu
Oprit în faţa unui cer căzut
 

Dumnezeul meu nu vrea să crească mare,
 El spune că cei mari,
Nu ştiu să culeagă roadele celor mici.
I-a învăţat să se roage
Dar ei au uitat,
Crescând.
M-a minţit că oamenii sunt buni
Şi m-a trimis să-i iubesc.
Mi-a desenat lumea lui pe frunte,
Rămânându-i mică.

 

Mi-a spus:
Priveşte cât de greșit cresc cei pe care-i iubesc.
Priveşte drumul lor de noapte în zi.
Uite cum le-am răsturnat cerul în inimă
Iar ei nu ştiu să-l folosească.
E atât de simplu să ridici braţele spre mine
Şi să ceri:
Ploaia, copilăria, visele unui om mare.
Toate vi le-am dat când eram bătrân
Şi le-aţi uitat.
Aşteptaţi-mă să mă nasc iară,
În voi. 



8 comentarii:

  1. atat de multa liniste am cand te citesc, aceasta poezie este mai mult decat frumoasa , sincera nu am cuvinte sa spun ce bucurie am cand te citesc,
    nu pot decat sa-ti multumesc , esti incredibila!

    RăspundețiȘtergere
  2. şi copacii au şoptit priveşte vlăstarul şi ai să înţelegi, pietrele au încuviinţat da, uite praful cum zboară, simplifică om, uită cunoaşterea şi aminteşte-ţi iubirea pură şi nevinovată, ne-limitarea şi zborul infinit, rotaţia nesfârşită a jocului, creşterea visului în exponenţele exponentelor.

    în lumea copiilor dumnezeu păşeşte cu noi, copii, de mână, arătându-ne lumina interioară.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-ai pus aripi şi mi-ai spus
    Că vom urca-mpreună sus
    Şi frumos ne-am înălţat
    Peste oceane am zburat
    Căutând neîncetat
    Sufletul pur şi curat.

    RăspundețiȘtergere
  4. Dumnezeu Mi-e singurul neobosit de mine.Sa-ti trimita pace si sa te mangaie!!!Zi buna sa ai!

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu am mai trecut demult pe aici si cat regret.Acum incerc sa recuperez..
    Postarea asta imi place enorm,transmite foarte mult , imi face sufletul sa vibreze..
    In postarile tale mereu descoper ceva nou si parca vechi in acelasi timp,ceva care ma intristeaza dar ma si face sa zambesc..
    Traiesc o pace deplina cand te citesc!



    Fie ca Dumnezeu sa iti protejeze aripile!

    RăspundețiȘtergere
  6. Daca abia se naste, inseamna ca are nevoie de tine ca sa-l ocrotesti.

    RăspundețiȘtergere
  7. Sublim, Mihaela... sublim.
    Mă bucur să te găsesc.

    RăspundețiȘtergere