"Tot ce luminează
trebuie să îndure arderea!"
Fagmente din "dumnezeu e simplu... de ce-l faci dumnezei"
[Celestine]
Eram înconjurată de verde şi miros de mucegai. Dacă te opreai puţin să priveşti pământul care fremăta în lipsa de apă şi paşi, vedeai în colţul ăla de rai, aproape diluat, deşertica imagine a unui ţinut nepăsător.
O după amiază fierbinte de septembrie îmi îndreptă paşii către acolo, unde lumina fâşneaţă străpungea mica pădurice din coasta unui sat bătrân, aproape de Medeleni. Era un concert vioi de apă şi foşnet, un trecut în continuă frăgezire. Urme adânci de copaci îndragostiţi, cu manşetele apretate, ca nişte bureti nascuţi din ploaie, mă priveau.
La o aruncătură de băţ l-am zărit. Era gol şi trist, poate că nimeni nu-şi mai odihnise demult sufletul acolo.
Mă aştepta.
M-am apropiat încet, parcă să nu distrug supremaţia norilor ascunşi după copacul ăla.
Am început să plutesc şi odată cu mine totul plutea în jur: cerul, frunzele, copacii, golul ăla adulmecat de trecut.
Totul se năruia în mine de parcă m-ar fi lăsat să conspir la neatenţia unei frunze ce avea să mi se prindă în poală.
L-am privit, avea ochii vii.
Atât de vii, încât pământul nu-şi mai găsea locul pe mogâldeaţa aia de cer.
Eram una cu vântul, eram acel leagăn răsturnat de forfotă şi zgomot, iar el vroia linişte.
A început să o caute cu calm in jur. Mi-a căutat ochii şi mi-a zâmbit. Avea ceva în zâmbetul ăla, o copilărie uitată, o durere nezămislită încă, o dorinţă de a poseda pădurea şi de a veghea odată cu ea, lumea mea.
Se mişca liniştit, cu aceeasi unduire verticală retezată de gravitaţia pământului. Era atât de fascinant să-l priveşti cum se leagănă la fiecare consternare a frunzelor, a vântului şi a cerului.
De ce tot ce e frumos doare?
De ce simţi cum năvăleşte lumina prin piept şi în loc să urci, te agăţi bezmetic de copacul ăla şi de altul până când oboseşti de goliciune şi pustiu prin oase.
Aşa era el...
Un copac îmbătrânit de atâta verde îngălbenit.
De ce m-a adus în povestea lui? De ce mi-a arătat frunzele unei după amiezi obişnuite?
Poate pentru că el vedea obişnuitul în mii de serpentine şi răşină de brad sau poate chiar în palmele lui, muncite de ierni. dar atât de vii.
M-am aşezat în braţele-i de lemn, m-am rezemat cu fruntea de cer, am închis ochii şi am visat la El.
Îl căutam printre frunze, în ţipătul trist şi neacordat al unor gâşte obosite, în liniştea turbată şi miruită de atâtea apusuri şi dimineţi. Mă încerca liniştea când roteam ochii prin împărăţia lui.
Doream să-mi prind mâna de reamul lui şi să adorm acoperită de verde, să simt cum braţele alea din lemn prind viaţă, să le simt căldura şi dansul când mă las adâncită în poala lui.
- Să mergem, mi-a zis.
- Hai să-ţi arăt o altă pădure. Eram fascinată de vietăţile ce i se căţărau pe braţe, zgribulindu-se sub frunze, pietrificate parcă de privirile agăţate de braţele lui. Toate aveau loc în palmă, frunzărind prin lumina zgarcită, adunată gramadă pe obrajii mei.
Zeci de copaci în miscare şi totusi intepeniţi la picioarele mele. Iubeau la fel de egal, verdele.
Mi-am întors privirea spre copaci, nedumerită de atâta mişcare continuă, după ce m-am desprins de visul de lemn.
Cum să-i zic că am mai fost acolo?
Că fiecare dintre noi a mai fost?
Cum să-i zic că fiecare pas spre aşteptare, e de fapt mântuirea regăsirii?
Cum să-l fac să mă vadă, să mă simtă, să mă legene în plin verde?
M-am ridicat nesupusă, cu dorinţa acută de a explora şi mai mult, de a pătrunde în lumea lui, micul lui univers din mult galben, verde şi albastru, cu firişoare de praf ce zburdau libere în tot neajunsul ăla.
Am privit copacul în nebunia de culori şi m-am văzut aplecată spre el. Aveam mâna prinsă de un braţ puternic, înalt şi plin de căldură, care mă ţinea strâns, parcă să nu-mi piardă bătăile inimii.
Mă legăna absurd în jocul unei alte zi, unui alt "acelaşi" unei după amiezi pline de vals şi linişte, ghemuită în mine.
Nu erau braţele vegetale din cer, nici minunea din ochii lui. Era un zâmbet prin toţi porii ăia de lumină şi nedeschidere. Se vroia cu totul afară din el, iar eu i-am intins mâna.
Ce pacat că numai în padurea mea copacii sunt îndrăgostiţi de nebunia verdelui.
Acele braţe puternice, adânc înfipte în pământ, erau doar o poveste din coasta unui sat bătrân, aproape de Medeleni.
Ce păcat că doar el a învăţat să mă iubească vertical şi niciodată nu l-am văzut să se coboare, ori de câte ori mă lua în braţe.
La o aruncătură de băţ l-am zărit. Era gol şi trist, poate că nimeni nu-şi mai odihnise demult sufletul acolo.
Mă aştepta.
M-am apropiat încet, parcă să nu distrug supremaţia norilor ascunşi după copacul ăla.
Am început să plutesc şi odată cu mine totul plutea în jur: cerul, frunzele, copacii, golul ăla adulmecat de trecut.
Totul se năruia în mine de parcă m-ar fi lăsat să conspir la neatenţia unei frunze ce avea să mi se prindă în poală.
L-am privit, avea ochii vii.
Atât de vii, încât pământul nu-şi mai găsea locul pe mogâldeaţa aia de cer.
Eram una cu vântul, eram acel leagăn răsturnat de forfotă şi zgomot, iar el vroia linişte.
A început să o caute cu calm in jur. Mi-a căutat ochii şi mi-a zâmbit. Avea ceva în zâmbetul ăla, o copilărie uitată, o durere nezămislită încă, o dorinţă de a poseda pădurea şi de a veghea odată cu ea, lumea mea.
Se mişca liniştit, cu aceeasi unduire verticală retezată de gravitaţia pământului. Era atât de fascinant să-l priveşti cum se leagănă la fiecare consternare a frunzelor, a vântului şi a cerului.
De ce tot ce e frumos doare?
De ce simţi cum năvăleşte lumina prin piept şi în loc să urci, te agăţi bezmetic de copacul ăla şi de altul până când oboseşti de goliciune şi pustiu prin oase.
Aşa era el...
Un copac îmbătrânit de atâta verde îngălbenit.
De ce m-a adus în povestea lui? De ce mi-a arătat frunzele unei după amiezi obişnuite?
Poate pentru că el vedea obişnuitul în mii de serpentine şi răşină de brad sau poate chiar în palmele lui, muncite de ierni. dar atât de vii.
M-am aşezat în braţele-i de lemn, m-am rezemat cu fruntea de cer, am închis ochii şi am visat la El.
Doream să-mi prind mâna de reamul lui şi să adorm acoperită de verde, să simt cum braţele alea din lemn prind viaţă, să le simt căldura şi dansul când mă las adâncită în poala lui.
- Să mergem, mi-a zis.
- Hai să-ţi arăt o altă pădure. Eram fascinată de vietăţile ce i se căţărau pe braţe, zgribulindu-se sub frunze, pietrificate parcă de privirile agăţate de braţele lui. Toate aveau loc în palmă, frunzărind prin lumina zgarcită, adunată gramadă pe obrajii mei.
Zeci de copaci în miscare şi totusi intepeniţi la picioarele mele. Iubeau la fel de egal, verdele.
Mi-am întors privirea spre copaci, nedumerită de atâta mişcare continuă, după ce m-am desprins de visul de lemn.
Cum să-i zic că am mai fost acolo?
Că fiecare dintre noi a mai fost?
Cum să-i zic că fiecare pas spre aşteptare, e de fapt mântuirea regăsirii?
Cum să-l fac să mă vadă, să mă simtă, să mă legene în plin verde?
M-am ridicat nesupusă, cu dorinţa acută de a explora şi mai mult, de a pătrunde în lumea lui, micul lui univers din mult galben, verde şi albastru, cu firişoare de praf ce zburdau libere în tot neajunsul ăla.
Am privit copacul în nebunia de culori şi m-am văzut aplecată spre el. Aveam mâna prinsă de un braţ puternic, înalt şi plin de căldură, care mă ţinea strâns, parcă să nu-mi piardă bătăile inimii.
Mă legăna absurd în jocul unei alte zi, unui alt "acelaşi" unei după amiezi pline de vals şi linişte, ghemuită în mine.
Nu erau braţele vegetale din cer, nici minunea din ochii lui. Era un zâmbet prin toţi porii ăia de lumină şi nedeschidere. Se vroia cu totul afară din el, iar eu i-am intins mâna.
Ce pacat că numai în padurea mea copacii sunt îndrăgostiţi de nebunia verdelui.
Acele braţe puternice, adânc înfipte în pământ, erau doar o poveste din coasta unui sat bătrân, aproape de Medeleni.
Ce păcat că doar el a învăţat să mă iubească vertical şi niciodată nu l-am văzut să se coboare, ori de câte ori mă lua în braţe.
